În zilele în care este zăpadă îmi imaginez că mă plimb cu o ea care nu este nici scunda sau înaltă. Cam medie ca înălțime întocmai ca îmbrățișarea de la început să ne cuprindă întrutotul. Zăpada să scârțâie sub picioarele noastre care se plimba agale împreună cu mâinile noastre care se joacă în șoaptă. Ea să aibă căciulă cu un canac și eu să mă mai joc cu el când ea mă îmbrățișează. La un moment dat să ne bulgărim și să ne tăvălim în zăpadă cu săruturi dulci. Să stăm întinși pe spate, unul lângă altul și mâinile noastre să se găsească una pe cealaltă. Săruturile noastre să provoace roseata în obraji și să mergem de mână râzând din senin de noi doi cei drăgălași. În alte zile să mergem la săniuș îmbrățișați pe o sanie mai zgomotoasă iubind și cerul, pământul și tot ceea ce mai vedem în fața noastră.
Înainte de toate împreună să fim și copii într-o viață adultă de cele mai multe ori din zi. Cum ea nu există toată povestea rămâne un vis de iarnă spus la gura sobei. Poate că totuși într-o zi pe neașteptate ne dăm seama că existăm și că doar avem nevoie de fapte. Așa contemplam fiecare în locșorul său fără ca să știm nici de bulgarit, derdeluș și vorbe frumoase. Două inimi care sunt destinate ca să se cunoască și nu se știu nici după chip, dar își cunosc sufletul de departe. Speranța mai trăiește atât timp pe acest Pământ cât va mai exista iarnă și suflete de copii în corpuri de adulți.
Totuși poate într-o zi chiar se va întâmpla..
Gânduri libere 
Lasă un comentariu