Dacă ar fi după mine iarna nu mi-aș petrece-o printre oameni. La apariția primului fulg de zăpadă sau dardait aș pleca la munte într-o cabana departe de lume. Doar aș coborâ printre oameni pentru hrană și apă și în rest aș sta doar acolo. În cabană aș citi, scrie sau auzi torsul unei pisici și giumbușlucurile unui câine. M-aș înțelege cumva cu animalele pădurii pe principiul “nu vă fac rău, vă dau și de mâncare câteodată, dar lăsați-ma în gândurile mele “. Sincer cred că ar face-o pentru că animalele fac rău din două motive: când mor și când le este foame. În rest o muzică liniștită și cărțile mi-ar fi cei mai buni prieteni. Pe o muzică a trosnitului lemnelor din sobă aș mai și scrie ceea ce ar deosebit de consemnat. Nu aș avea nevoie nici de televizor, internet sau telefon mobil. Preferând liniștea m-as cunoaște mult mai bine. În ziua când frigul și zăpadă dispar aș reveni printre oameni doar pentru a căuta binele din ei și fugind de aceia care cred că le cunosc pe toate. Singurii profesori preferați ar fi natura și animalele. Poate așa grijile mele și stresul m-ar considera un ciudat și nu m-ar mai ispiti. Ar pleca de lângă mine mergând la oamenii care sunt în mijlocul lumii și iarna. În momentul în care iarna ar da din nou târcoale m-as întoarce în aceleași condiții în cabana mea. Cum încă nu pot să trăiesc iarna așa mă tot plimb printre oameni încarcându-mă cu grijile și stresul lor și visând încă la cabana mea de iarnă.
Sensibilități 