Balada lui Constantin Brâncoveanu


Brancoveanul Constantin,

Boier vechiu și Domn creștin,

De averi ce tot strângea,
Sultanul se îngrijia
Și de moarte’i hotara,
Căci vizirul îl para.
Într-o joi de dimineață,
Zi scurtarii lui de viață,
Brâncoveanu se scula,
Fața blândă el spăla,
Barba alba’si piaptăna,
La icoană se’nchina,
Pe fereastra’apoi cata
Și amar se spaimanta:
“Dragii mei coconi iubiți!
Lăsați somnul, vă treziți,
Armele vi le gătiți;
Ca pe noi ne’a’nconjurat
Pasa cel neimpacat,
Ieniceri cu tunuri mari,
Ce sparg ziduri cât de tari!”
Bine vorba nu sfârșia,
Turcii’n casa iurusia,
Pe toți patru mi’i prindea
Si’i ducea de’i închidea
La Stambul, în turnul mare,
Ce se’nalta lângă mare,
Unde zac fete domnești
Și soli mari împărătești,
Mult acolo nu zăcea,
Ca Sultanul i’aducea
Langa foișorul lui,
Pe malul Bosforului:
– “Brancovene Constantin,
Boier vechiu, ghiaur hain!
Adevar e c’ai chitit,
Pan’a nu fi mazilit,
Sa desparți a ta Domnie
De a noastra’mparatie?
Că de mult ce ești avut,
Bani de aur ai bătut,
Far’a’ti fi de mine teama,
Far’a vrea ca sa’mi dai seama?”
– “De’am fost bun, rău la Domnie,
Dumnezeu singur o știe;
De’am fost mare pe pământ,
Cata’acum de vezi ce sunt!”
– “Constantine Brancovene,
Nu’mi grai vorbe viclene!
De ti’e mila de copii
Si de vrei ca să mai fii,
Lasă legea creștinească
Si te da’n legea turcească”.
– “Facă Dumnezeu ce’o vrea!
Chiar pe toți de ne’ti taia,
Nu ma las de legea mea!”
Sultanul din foișor
Dete semn lui imbrohor;
Doi gelati venia curând,
Sabiile fluturând,
Și spre robi dacă mergea,
Din coconi își alegea
Pe cel mare și frumos
Și-l punea pe scaun jos
Și cât pala repezia,
Capul iute’i reteza.
Brâncoveanu greu ofta
Și din gura cuvânta:
“Doamne, fie’n voia Ta!”

Cei gelati iarăși mergea
Și din doi își alegea
Pe cel gingaș mijlociu
Cu par neted și galbiu,
Pe scaun ei îl punea
Si capul îl rapunea.
Brâncoveanu greu ofta
Și din gura cuvânta:
“Doamne fie’n voia Ta!”
Sultanul se minuna
Și cu mila se’ngana:
– “Brâncovene Constantin,
Boier vechiu și Domn creștin.
Trei coconi tu ai avut,
Din trei doi ți i’ai pierdut,
Numai unul ți-a rămas.
Cu zile de vrei să-l las,
Lasă legea creștinească,
Si te da’n legea turcească!”
– “Mare’i Domnul Dumnezeu!
Creștin bun m’am nascut eu;
Creștin a muri vreu!…
Taci, drăguță, nu mai plange,
Ca’n piept inima’mi se frange.
Taci și mori în legea ta,
Că tu Ceru’i căpăta!”
Imbrohorul se’ncrunta,
Gelatii înainta,
Și pe blândul copilaș,
Dragul tatei fecioras,
La pământ îl arunca
Și zilele’i ridica.
Brâncoveanul greu ofta
Și cu lacrimi cuvânta: “Doamne, fie’n voia Ta!”
Apoi el se’ntuneca
Inima’i se despica,
Pe copii se arunca,
Îi bocia, ii săruta
Și turbat apoi striga:
– “Alelei tâlhari păgâni!
Alelei, feciori de cani!
Trei coconi ce am avut,
Pe toti trei mi i-ați pierdut!
Dar’ar Domnul Dumnezeu
Să fie pe gândul meu:
Să vă ștergeți pe pământ,
Cum se șterg norii la vant!
Sa n-aveți loc de’ngropat
Nici copii de sărutat!”
Turcii crunt se oteria
Și pe dansul tabăra:
Haine mandre’i le rupea,
Trup de piele jupuia,
Pielea cu paie’o umplea,
Prin noroiu o tavalia
Si de-un paltin o lega,
Și râzând așa striga:
– “Brancovene Constantin,
Ghiaur vechiu, ghiaur hain,
Cască ochii’a te uita,
De’ti cunoști tu pielea ta!”
– “Câini turbați, turci, lifta rea:
De’ti manca și carnea mea,
Sa stii c’a murit creștin
Brâncoveanu Constantin!
(V. Alecsandri, Poezii populare)

Sunt treizeci de ani de când profesoara mea de limba română, Truta Rozalia, recita în mod divin această baladă transmițând cu patimă dragostea pentru trecut și tristețea din suferințele românilor. Pasiunea pentru istorie și literatură așa mi-a fost transmisă nu prin mijloace interactive sau metode moderne ci prin sentimente și senzații. Alături de doamna profesoară de istorie, Codoi Rodica, erau profesori pasionați de meseria lor și aveau un statut pe care nu îndrăzneam niciodată să-l punem sub semnul întrebării. Oameni care au reușit să transmită frumusețea trecutului și a senzațiilor istoriei peste ani și în suflet. O amintire a unor profesori care erau respectați de statul român în modul simplu și autentic. Astăzi nici balada nu se mai transmite cum nici societatea nu mai respectă cadrele didactice ca în urmă cu treizeci de ani. Mulțumesc dragi profesori și înainte de toate acestea oameni!

Published by PaulOvidiuM

Cand n-am mai avut nimic de pierdut, am castigat totul. Cand am incetat sa mai fiu cine eram, m-am gasit pe mine insumi. Cand am cunoscut umilinta, chiar si atunci, mi-am continuat drumul si am inteles ca eram liber sa-mi aleg soarta. Paulo Coelho

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: