Gânduri libere

Când boala străvezie nu vrea nicicum să plece mi-e dor de senzații și poezie. Astăzi când te-ai născut în această zi, în anul 1850, mă întreb ce au simțit părinții tăi când te-au văzut întâia oară. Mihai, când ai văzut pentru prima dată această lume ai gangurit în versuri și s-a născut cu tine o poezie. Ursitoarele când te-au vizitat în ceasul nopții ți-au lăsat rime, ritm și o tonalitate de a muzicii sufletești cunoaștere. Atunci, în noaptea aceea, Luceafărul era un anonim și Cătălina sau Cătălin pesemne nici nu se născuseră. Nici Mircea nu era un bătrân, iar codrii nu erau de aramă și nici Steaua nu era de nepătruns și toate celelalte tot anonime erau. Erau numai biete catarge, Marzac cel chior numai mieuna, lipsit de poezie și padurea, cu căldura sa, se pregătea să te cunoască alături de codrii pe care i-ai cutreierat și dorurile tale erau doruri seara fără un farmec feeric si pur. Criticii tăi nu cunoșteau scrisori și nici cine se năștea chiar astăzi într-un anume ceas al unei vieți trecătoare.
Avem nevoie de tine, Mihai, acum și în vecii vecilor, spre a păstra senzații dulci pline de patos și pasiune, spre a arăta oamenilor că trăiesc și prin urmare simt ceva cu care-și hrănească sufletul. Fără a tine ar fi murit demult chiar dacă ei mai respiră și au un abur de rău și totuși sunt un izvor de bine. La mulți ani Mihai Eminescu acum și pururea și atât timp cât va mai citi cineva undeva o poezie scrisă de mâini născute astăzi. Pentru aceasta avem nevoie să ne îndreptăm spre o cultură înălțătoare a spiritului și a credinței că în biete mamifere cu patru labe, primele două fiind folosite pe post de mâini, mai există viață, senzații și o speranță de mai bine!