Și totuși dacă…


Ca oameni ne plângem de multe ori că nu avem timp. Sunt multe lucruri pe care vrem să le facem, tindem să le facem, și ne trezim spre seară că am făcut foarte puțin din cât ne-am propus să facem dimineața.
Poate tocmai aceasta este problema noastră și anume că ne propunem să facem multe lucruri, că ne planificam activitățile din timpul zilei. Și totuși dacă am putea să oprim timpul nemaimasurandu-l. De exemplu, într-una din zilele libere, când nu trebuie să mergem la un loc de muncă, să nu mai măsurăm timpul. Să pierdem masura timpului și să nu știm ora și nici minutele sau secundele. Ghidarea noastră să pornească, așa cum se realiza în trecut, de la mișcarea soarelui pe cer. Dacă este înnorat să ne orientăm după întuneric, lumină și iar întuneric. În acel moment să eliminăm presiunea autoimpusa și să le luăm pe rând pe fiecare și să ne raportăm la capacitatea și posibilitățile noastre. În acest caz să ne admitem limitele și poate chiar să le depășim. De asemenea să respirăm atunci când este nevoie și hrana să ne ajute ca să putem duce ziua mai departe și să ne odihnim când obosim. Ziua întreagă să ne ghidam pe aceste principii și când totul devine întunecat, în momentul în care nu mai putem desfășura activități, să ne odihnim.
Dacă am face toate aceste lucruri poate am putea să nu ne mai stresam atât de mult și am învăța de fapt ceea ce este important pentru noi și mai ales cine este important pentru noi. Nu este doar un exercițiu de imaginație ci și o temă foarte bună de reflectat. Viața este frumoasă de multe ori când simplificam lucrurile și ne rezumam la nevoile noastre și la sănătatea noastră. Poate că așa vom deveni mai buni și mai zambareti că prea suntem încruntați…

Ploaia ganditoare

Într-o zi, pe după amiază, când soarele stătea liniștit pe cer, doi nori își fac de lucru și ajung acolo sus, pe cer. Nu se știe din ce pricină, ei au început o ceartă, devenind din albi gri. La această sfada cerească s-au format în câteva clipe și alți nori, involburati, care incurajau vâltoarea. Deveniseră toți mai negri, aruncând unul către celălalt, multe vorbe de ocară, transformate în fulgere și traznete pe cer.

Din acest haos ceresc, fiecare au început să plângă, tremurând către pământ mici picături de apă ,din mai mici în tot mai mari. Cu cât smiorcaiala lor devenea tot mai intensă picăturile udau pământul într-o ploaie tot mai deasă, care întuneca pământul. Soarele, bietul de el, sta deoparte de furtună și râdea de cearta și plângerile lor. Începea încet și aspru să mai dojeneasca norii și în treacăt mai trimitea câte o rază mai plapanda. Norii, cum simțeau căldura sufletească a soarelui, începeau ca să se calmeze. Stergeau lacrimile lor de pe obraji, la început fiecare pentru sine și apoi, cu cât le ardeau fețele de la razele tot mai vesele ale soarele, stergeau fiecare celuilalt. Așa curgeau numai picături de ploaie pe suprafața pământului și din cauza unor raze, mai poznase și zglobii, nu mai curge nicio lacrimă acolo jos. Doar un soare vesel este acum pe cer și doi nori albi, de data aceasta mult mai cuminți.

Precum cred că întotdeauna când primim cuvinte rele am putea ca să încercăm să le transformăm în glume sau cel puțin în zâmbete celor care se descarcă de frică sau de frustrare. Nici indiferența nu strică în aceste situații pentru ca în lumea aceasta, în loc de doi oameni răi, să rămână numai unul, chiar cu zâmbetul pe buze. Zic și eu în vremurile în care este mult mai ușor de hrănit orgoliul și a da replica unui om negativ decât ca să încercăm împăcarea pe cale amiabilă. De parcă am fi câini care latră și câți dintre noi nu mușcă. Poate și latratul este o vorbă blândă, însă pentru câini nu pentru oameni care sper că mai sunt înzestrați cu rațiune. Despre sentimente altă dată, când mai este soare, căci acum norii se plâng precum în rândurile de mai sus….

Justiție pentru mame

Stimabili și venerabili oameni, cititori ai limbi române, am o singură dorință astăzi: vreau corectitudinea pentru Mame. Un tribunal de înaltă cinste să ia pe fiecare om și să fie judecat pentru faptele sale pentru mame. Pe deoparte luăm mama și de cealaltă parte fiul sau fiica.

Mama este prima ființă care ne-a păstrat in pântec și care a avut grijă de noi de la prima noastră celulă de viață. A renunțat la faptul de a fi o singură făptură ci a devenit două ființe, mama trăind pentru amândouă. A simțit o bucurie, de nedescris în cuvinte, când am apărut pe lume, după dureri insuportabile pentru ființe. Ochii ei sclipeau puternic, doar când ganguream și inima sa se zdrobea când plângeam, nici noi nu știm motivul. Prima noastră sursă de hrană provine din interiorul său și de câte ori nu am dormit acolo, vegheati veșnic tot de mamă. Primii pași pe pământul acesta au fost duși tot de Ea și hainutele tot așa a cumpărat. Câte nopți nedormite și stres a purtat dânsa nimeni nu cunoaște poate. Când ieșeam în cărucior ea ne arăta și lumea și făcea tot ceea ce putea numai ca să ne fie bine. Ghiozdane ,creioane ,pixuri și acuarele tot ea se stresa ca să le avem la școală. Bucuriile noastre toate, precum și realizări, erau singura răsplată. De câte ori ne-a dat ultima bucată poate numai ca să ne hrănim bine și să creștem sănătoși. La fiecare tusa sau durere a noastră tot ea ne dădea alinare și nu era ea liniștită până nu eram bine. Tot ea, mama, a plâns mai tare când am plecat în locuri mai îndepărtate poate și luam cu el un bine. Ne-a vegheat din depărtare, trimițând gândurile bune, fiind și un veșnic susținător sau un umăr de plâns. Ingratii copii o uită la bătrânețe și mulți o trimit în azile ,ca și clădiri, sau a suferinței sale. De parcă nu ar fi de ajuns că a mai și îmbătrânit și se mișcă tot mai greu ..

Tu, copile prea ingrat, poate crezi că este incorectă sau alte lucruri, dar să nu uiți un singur lucru: iubirea de mamă este un dar divin. Atât timp cât toate acestea intr-o lume în care totul are un preț, mama ta ți a cerut ceva simplu: recunoștință și respect. Oare câți nu își plâng mamele, plecate mult prea devreme, sau au avut de toate în lume, toate în afară de mame. Sunt femei care nu au oferit aceste lucruri copiilor lor sau chiar i-au abandonat și, în unele situații, nici nu i-a adus pe lume. Mama ta a făcut toate acestea și multe lucruri pe care tu nici nu le știi. În schimb tu le vei aprecia când ea nu va mai fi și atunci tu vei vrea iertare, dar nu este oare mai simplu să o apreciezi până nu moare?

Din aceste motive și aș mai avea încă multe de spus despre mame și sunt sigur, fiică sau fiule, că le știi tu foarte bine, cer Judecătorului suprem, Doamne Doamne, Ție poate, ca să fie și justiție pentru fiecare mamă în parte. Să fie de copiii lor tratate cu cel puțin cu un sfert acum din iubirea lor imensă care au dăruit-o, fără ca să ceară ceva în schimb. Pentru că nici eu nu sunt ideal: Te iubesc mult mamă și îmi cer scuze pentru toate! Sunt și eu doar un derbedeu de rânduri ….

Frica de Covid 19

Poporul român este un popor plin de calități. În special se pricepe la a vedea calitățile lui și defectele altora. Cele două calități se rezumă simplu: a avea o frică teribilă de ceva anume. Nu se precizează exact cine este, dar poate să vină oricând și oriunde. De exemplu dacă te duci într-o stație de autobus singur sau te deplasezi singur în mașină oamenii poartă măști. Din ce știu Covid nu este Cupidon să tragă cu arcul o săgeată către cei singuri. Mai departe în singurătatea călătorului de cursă lungă pe autobus se disting oameni prevăzători care în autobuzele din oraș preferă să stea în picioare decât alături de alte persoane. Covidut nu se plimbă între orașe. Dovada în acest sens o reprezintă faptul că pe mijloacele de transport în comun interurbane oamenii stau unii lângă ceilalți și culmea că și comunică între ei. Odată ce intri în alt oraș deja liniștea se lasă. Covidut intră în acțiune. Când intri într-un magazin o singură voce se aude a unui om care cumpără tot săpunul pe care îl găsește că poate Covidut trece și prin satul lui. Pe drumul de întoarcere mașinile de jandarmi patrulează în căutare de acordarea premiilor câștigătoare participanților la tombola capvid și rebel din cadrul spectacolului “Starea de alertă “.
A doua calitate a acestui popor român este priceperea la orice domeniu și etalarea atunci când toate lucrurile funcționează bine ca să le schimbi pentru a merge prost. Această calitate se regăsește în special în cadrul “Ministrelului Inovarii , pruncilor și părinților pruncilor ” pentru că de interesele cadrelor didactice nu poate fi vorba. Promovarea în masă a pruncilor olimpici va duce în cele din urmă la creșterea calității și corectitudinii personale a multor cadre didactice care în mod normal ar fi lăsat sute și mii de corigenți și repetenți. Și acestea sunt doar câteva calități ale poporului român care simulează legi, simulează că le respectă, simulează învățământul și toate domeniile sale de activitate. Norocul lor este că cei capabili nu au un cuvânt greu de spus că altfel am știi foarte mulți de ce suntem intr-adevăr capabili. Precum se vede am picat din nou ca popor examenul istoriei ,cu toate că am avut mască, mănuși, viziera, termometre și declarații și adeverințe. Iar Măria sa Timpul ne mai dă încă o dată o lecție de dezbinare, ceartă, prostie și decizii absurde. A declarat pe propria răspundere subsemnatul domiciliat în Țara lui Papură vodă, unde râurile de lapte curg alături de maluri de mămăligă ,că mă deplasez în interes personal spre locația numită Utopie a lui Thomas Morus

Nimicul


Într-o viață umană, încă de la naștere, căutăm să umplem golul cu care am fost înzestrați. Credem că depindem de obiecte și achizitionam obiecte, mașini sau haine. Cu alte cuvinte,cumpărăm și cumpărăm, tot ceea ce banii noștri pot să ia. De multe ori ne “vindem ” pentru bani și pentru plăcerile efemere. Trăim cu iluzia, că doar o altă persoană de sex opus de obicei ne poate umple acest gol și începem să iubim. Ne indragostim, iubim, suferim, ne indragostim și iar iubim și suferim și iar iubim. Plecăm în călătorii, vedem lumea pentru a vedea și alte locuri. Muncim pentru a pleca în călătorii de dimineața până seara. Facem sport, mâncăm sănătos pentru a arăta foarte bine și a ne iubi pe noi. Ieșim în natură, ascultăm păsări, ne jucăm cu animalele și achizitionam chiar unul personal. Avem copii, ne bucurăm de ei și de evoluția lor impusă în mare parte de noi.
Într-o zi însă ne dăm seama că nimic nu ne mai convine și vrem să schimbăm tot și tot nu este de ajuns. Pentru că în aceeași zi sau în următoarea ne-am dat seama că există un gol în noi pe care, oricât am incercat și am vrut, nu l-am putut umple. În acele momente constientizam nimicul adică indiferent de ceea ce avem totul este doar format din plăceri efemere. Nimicul dispare doar atunci când noi suntem în stare să-l hrănim cu iubirea sau cu respectul de sine. De aici pornesc sentimentele sincere și, în sens negativ, frustrările, furia și ura. Așa că, dragi cititori ale acestor rânduri, feriți-vă și fugiti de momentul în care nimicul se instalează. Odată instalat în suflet, nu va mai pleca până când existența fizică se va încheia pe aceste meleaguri și vom lăsa o grea moștenire următorului purtător fizic al sufletului nostru. Carpe diem interior uman!

Amintirile

Când lacrimile cerului, ușor pe pământ se revarsă, pare că cerul plânge. Nu sunt întotdeauna stropi de supărare ci sunt și de bucurie. Poate că așa mai știe Sfântul să reimprospateze lumea de căldura stranie a unor vechi momente. Când frunzele tresar, fiind indemnate de un vânt hain și trufaș, totul îndeamnă spre timpuri necunoscute. Doar glasul unui suierat auzit în depărtare, arată că natura ba râde și chiar se plânge, de minunile lumii. Vocile nu observa întreaga simfonie, pășind adânc, cu teamă, în veci adulmecand doar gânduri negative. Ele plimbă cu lesa un patruped, care pesemne crede că are la conducere un biet biped pierdut. Totul în jur pare ascuns de veselie și numai forfota naturii și dansul unor nori par că degajă ceva sublim în zare. Suflarea este udă de timpurile morocanoase și soarele se arată și arde cu putere, pentru a lumina pământul cu scop de a arăta umbrele unor vremuri în care drumul vieții era mai vesel parcă și Frică-vodă nu domnea aceste locuri. Cu Paranoia în coastă , viteazul conducător al timpurilor, pășește după soare și chiar în fața lunii. Este deasupra vieții și dincolo de ea, pentru ca dardaitorii bipezi să nu poată pătrundă tainele timpului nostru și nu mare este mirarea dacă, undeva pe aproape, trăiesc mai libere animalele decât bieții vechi bipezi. Până la urmă, cine nu poate spune că, închisoarea minții are o barieră pentru cei care se tem de fantome și strigoi deopotrivă mai ales dacă ei sunt produși de o imaginație bogată și plină de urât? Și totuși mai există un patruped care mai caută un adăpost pentru sufletul lui și un biped care filosofează la ceas de seară duminical este parcă. Oricum nu mai contează pentru că rămâne o voce la fel ca celelalte ființe asemeni lui și parcă este o lumină care nu se vede încă…

Suntem capabili

Suntem capabili de multe lucruri. Suntem capabili de rău și suntem capabili de bine. Suntem în stare să ne vorbim între noi, să ne omoram cu cuvinte, fapte și vorbe. În același timp suntem în stare să strângem bani ca să ajutăm oamenii loviți de soartă. Distrugem natura, animalele, mediul și orice altceva ne înconjoară. În același timp sunt oameni care luptă și investesc în conservarea naturii, pentru apărarea drepturilor animalelor și protejarea mediului. Promovăm incultura, lipsa bunului simț și a respectului. În același timp criticăm aceste lucruri. Trecem pe stradă prin orice loc posibil și nu acordăm prioritate celor din fața noastră sau din alte direcții. În același timp ne enervează cei care fac acest lucru chiar dacă noi o facem. Profesorii promovează elevi dintr-o clasă în alta care nu știu să scrie și să citească sau nu meritau să promoveze clasa și în perioada pandemiei de coronavirus vreau corectitudinea evaluării online și la examenele naționale. Facultățile se plâng de nivelul scăzut de cunoștințe al studenților și se organizează examenul de admitere la facultate prin concurs de dosare. Profesorii deplâng sistemul de învățământ și nu a fost în stare nicio școală sau un sindicat al profesorilor să organizeze o grevă. Ne plângem de doctori că sunt spagari, dar în același timp acordăm atenții doctorilor și asistentelor. Vrem ca sistemul medical să salveze România de coronavirus și nu am investit în el de cel puțin 30 de ani. Contestam amenzile acordate în perioada epidemiei de coronavirus și ne așteptăm ca oamenii politici să respecte legea. Votăm conducerea țării după aspect fizic și câștigarea unui scandal media sau după cantitatea de produse cu care ne-au cumpărat voturile și după aceea criticăm că nu ne reprezintă interesele. Ne așteptăm ca în țara aceasta să se schimbe lucrurile , dar noi nu schimbăm nimic. Ne deranjează locul de muncă și așteptăm zilele libere, dar nu refuzăm nici un ban. Ba chiar încercăm să facem cât de multi putem. Credem că le știm pe toate și sunt atât de multe de învățat. Avem săli de fitness și piste de alergat, dar suntem într-o bună parte obezi. Avem pretenția ca să nu fim criticați și suntem cei mari barfitori. Sărbătorim ziua națională, 24 ianuarie, 9 mai și orice zi istorică se poate și în restul zilelor injuram țara și prostia locuitorilor ei. Ne deranjează televiziunile politice și emisiunile de divertisment și le criticăm, dar aceste televiziuni sau emisiuni au cea mai mare audiență. Ne dorim să se redeschidă bisericile, dar nu respectăm nici măcar o poruncă nici măcar duminica. Cât timp aceste lucruri se întâmplă și continuăm contradicțiile la nesfârșit este greu de crezut că locuitorii ei se vor schimba în bine. Și ne întoarcem și data aceasta către Dumnezeu să ne mai salveze o dată. Sau măcar virusul să se ducă departe, să nu-l mai prezinte la știri, să nu afecteze pe cei cunoscuți. În rest să se plimbe pe unde vrea. Oare mai speră cineva că un biet coronavirus este mai puternic decât realitățile oamenilor și că le va învinge și după plecarea lui toți oamenii vor fi buni în toate domeniile vieții lor din România? Personal mi se pare o glumă acest lucru. Un haz de necaz în liniștea serii eventual caracteristic poporului român. Un popor care crede că Dumnezeu se află numai într-o clădire sau undeva sus și numai dacă pupă icoane sau moaște îl vede. Că de glume ne ținem de ani de zile, dar ca deobicei de la teorie la practică și de la vise la realitate este un drum lung. Drum pe care încă nu a pornit acest popor a căror locuitori sunt plini de contradicții. Cam atât mă pricep și eu, mai cunoscător decât ieri și mai puțin cunoscător decât mâine..

Melc codobelc

Fiind un melc pe un asfalt udat de gânduri umane efemere, ieșeam din cochilia mea, întotdeauna după ploaie. Scoteam coarnele mele, tot mai fioroase, la dor de viață și de Dunăre. Mă incruntam adeseori, spre a lumii în veci mirare. Cu o viteză asemuită numai mie, tot așteptam o rază, tot mai mică, dar de soare, spre a se întoarce a lumii veșnice blândețe și a lumina întreaga zare.
Astăzi, chiar dacă cerul este încruntat, prefer ca să ma ascund în cochilie și să mi tainuiesc dorurile toate numai mie, pentru vremurile optimiste, care vor mai fi să vină. Mă ascund de nostalgie și de dor, cuprins de clipa tot mai prezentă, fiind trezit din când în când, de pașii tot mai apăsați a unui melc grăbit, care vine tot mai gălăgios. Prefer să nu îmi fie teamă de bipezi pentru că totuși nu au ce să mi facă. Am fost un melc, mai curajos, care a învins și rame și chiar frunze, care cu greutatea lor m-au apăsat, spre sentimentele de slăbiciune. Sunt însă și puternic și aștept finalul unei existențe efemere pentru că, așa este nemislotiva lege a firii mele, renasc după o ploaie deasă și mă topesc sub soarele tot mai dogoritor. Oamenii nu mi se par prea diferiți, pentru că, pe undeva, natura ne-a făcut pe toți la fel. Noi vom renaște după fiecare ploaie și când credem că suntem mult prea puternici, trimite o vijelie care ne doboară. Aceia sunt însă adevărați învingători care se mai ridică o dată și încă o dată. Pentru alte povești mai deosebite în continuare, putem să apelăm la melcii aceiași cu două picioare care cântă mai gălăgios și mai brutal. Și a venit și ploaia..a spus alt melc

Dimineața ironic însorită

Într-o dimineață lină ,ce aduce a senin, umblă câinii cu colaci în coadă, cu copiii după ei. Râsetele din depărtare, chiar anunță un solemn moment, ceea ce este testarea pentru oamenii adulți. Bucuroși, dragii copii, de rezultatele obținute în ziua precedentă, astăzi este o formalitate. Dacă vor fi rezultatele grandioase va fi datorită muncii lor asidue și de acasă ,din școala online probabil, nu din Warcraft sau alte jocuri, pe care elevii nu le joacă cu profesorul pe mute. Munca părinților cu elevii, de asemenea, merită menționată, care aduce întotdeauna cunoștințe și mai rar o bună creștere. În schimb dacă rezultatele sunt slabe, de vină va fi învățătoarea sau profesorul de limba engleză poate, toate acestea fiind făcute sub oblăduirea sfântă consimțită de profesorul de religie, care, preferabil, nu este preotul comunității. Cine mai predă și educație fizică, poartă o culpa de răsunet, pentru că a tăiat din energia evaluatului de a patra. Ministrul va trebui să ia măsuri dure, nu de înmormântare a cadavrului numit învățământ, ci împotriva celor care mai trec și pe la catedră.

Despre creșteri salariale, nici nu mai poate fi vorba, ci despre examenele care vor urma și pentru elevii terminali și probabil profesorii, care ar putea să fie terminati, după un an școlar online, fizic, toate după scenariile multicolore realizate după incidența sfântă. Doamne ajută să fie bine și foarte bine la rezultatele testării! Oricum, judecătorii cadrelor didactice sunt părinții sau ministerul improvizației și al educației cu planuri pe termen scurt și foarte scurt. Oricum elevii au fost dezinteresați tot anul școlar și acum vine recompensa. Până atunci să trăim bine, fiecare pe unde mai poate trăi!

Recunoștința

Într-o perioadă în care viața ne oferă nesiguranță și neîncredere în vremurile viitoare, ar fi nevoie ca să ne oprim din drumul tulbure al acestor sentimente și să ne uităm în jurul nostru. Nu doar ca să ne uităm ci să și admirăm priveliștea și mai ales oamenii apropiați. Poate că peisajele vor rămâne tot acolo și după lungul și în același timp efemerul moment al existenței noastre de pe pământ. Oamenii însă nu vor fi veșnic aici. În special persoanele dragi sunt trecătoare și chiar mai fragile decât credem noi în această viață. Doar noi sau chiar ele consideră că sunt eterne și totuși ele nu sunt în acest fel pe pământ. De asemenea sunt persoane pe care le considerăm prieteni sau simple cunoștințe care trec prin viața noastră asemenea unui vânt liniștit de primăvară și pleacă lin sau năvalnic în funcție de vicisitudinile vieții. Oricum sunt, toate aceste persoane, lasă urme în memoria și îndeosebi în sufletele noastre. De la unele persoane învățăm, în parte, trăsăturile pozitive, dar și acelea negative. Din păcate de la unele persoane învățăm ca să nu fim ca ele. Acestor oameni, buni sau mai puțini buni, așa cum putem ca să-i împărțim, le datorăm anumite lecții predate de ei pentru studiul nostru în cursul vieții.
Din acest motiv ar fi nevoie ca să le putem fi recunoscători și să fim mulțumiți că au făcut parte din viața noastră. Poate că partea negativă nu au dorit ca să și-o expună, dar poate și-au atins limita lor existențială și spirituală. Iertand aceste persoane și mai ales pe noi contribuim la eliberarea stărilor negative din existența noastră și acceptăm rolul lor în povestea vieții noastre. Iubirea de sine și respectul pe care ar trebui să-l avem față de propria persoană ne îndeamnă să nu irosim timpul prețios pe care-l avem la dispoziție pe acest pământ și să ne lăsăm energia numai în mâinile acelor persoane care aduc ceva valoros. Este ideal până la urmă să fim recunoscători și față de propria persoană că suntem sănătoși și că am ajuns până în acest moment al existenței noastre. Suntem capabili de a ne lupta astfel cu valurile vieții întocmai cum sunt ele. Viața noastră poate să fie, în mare măsură, și cum decidem noi ca să fie, dar intotdeauna optimismul este de preferat pesimismului. Și totuși afară a fost în timpul zilei soare și a răsărit și luna și ne mai și ducem spre vară…