Recunoștința de Myrna Alcantara

La sfârșitul după-amiezii reci, primesc o vizită neașteptată de la cei doi copii ai mei. Unul este medic, celălalt inginer. Ambii au succes în profesiile lor.
În urmă cu mai puțin de o săptămână am suferit moartea iubitei mele soții. Încă mă simt abătut de pierderea care a schimbat direcția și sensul vieții pentru mine.
Stând la masa din sufrageria unei case simple, în care acum locuiesc singur…..am început să vorbim. Subiectul este despre viitorul meu. Un fior imi curge pe coloana vertebrala. În curând încearcă să mă convingă că cel mai bun lucru pentru mine este să locuiesc într-un azil de bătrâni.
Reacționez… susțin că umbra singurătății nu mă sperie pe mine și mai puțin bătrânețea. Dar copiii mei insistă „îngrijorați”? Regretă, între timp, că apartamentele lor spațioase sunt mari dar sunt ocupate și de aceea nu pot fi cu unul sau altul… așa spun ei. De asemenea, fiii și nurorile mele sunt foarte ocupați. Deci nu ar avea timp cum să mă vadă.
În favoarea mea, susțin fără prea multă convingere că, în acest caz, ar putea foarte bine să mă ajute să plătesc un îngrijitor. În fața mea, medicul și inginerul spun că, în realitate, ar fi necesari „trei îngrijitori în trei schimburi și toți cu contract de muncă”care ar fi, în vremurile noastre de criză, o mică avere la sfârșitul fiecărei luni.
Refuz să accept propunerea de a locui într-un azil. Și aici vine o altă sugestie: ei îmi cer să vând casa.
Banii vor fi folosiți pentru a plăti cheltuielile unde voi locui, unde voi merge pentru mult timp, ca să nu-și facă nimeni griji. Nici ei, nici eu.
Mă predau argumentelor pentru a nu avea mai multă putere să înfrunt atâta ingratitudine și răceală. Am închis buzele și nu vorbesc despre sacrificiul pe care l-am făcut de-a lungul vieții pentru a -i creste …..Nu am spus că am încetat să mai călătoresc cu familia …să frecventez restaurante bune, să merg la teatru sau să schimb mașina …ca să nu le lipsească nimic, etc. .,,,,la cîte am renunțat. . Ma ridic fără să scot un cuvânt, mă hotărăsc să-mi adun lucrurile….si in scurt timp, văd o viață întreagă rezumată în două valize. Cu ele mă îmbarc spre o altă realitate, mult mai grea….un cămin pentru bătrâni, departe de copii și nepoți.
Astăzi, în brațele singurătății, recunosc că am putut să-mi învăț copii mei valori morale..dar nu le-am putut transmite nici unuia dintre ei o virtute numită RECUNOȘTINȚĂ!
Vina este a noastră pentru că le dăm mereu ceea ce vor sau ce cer, când ar trebui să-i învățăm că trebuie să le „câștige”…cum ..?Lucrând cu efort, ajutând la curățarea casei, la gătit, la spălat vase etc., până la maturitate să știe că lucrurile se realizează cu mult efort și că sunt responsabili să își iubescă părinții pentru că i-au învățat să fie copii buni .
Tinerii de azi te caută atunci când vor ceva, când au nevoie de tine….dar bineînțeles că există și excepții.
Recunoștința trebuie învățată, nu este inclusă în inima omului, decât dacă dragostea și frica de Dumnezeu au fost insuflate mai întâi. Îmi cer scuze că am exprimat ceea ce cred, dar să știți că atunci când vor deveni „bătrâni” vor dori să fie bine tratați de copiii și nepoții lor și asta nu se realizează cu bani, ci cu bunătatea semănată în inimile lor.

28.01

Poate că mai am câteodată nevoie de tine/ dar este doar un secret al meu și a Lunii/ nu vreau să crezi că te vreau înapoi/ căci ești doar o iluzie a vieții imposibile. Te scot câteodată din al amintirilor sertar/ zâmbesc și rad de glumele noastre/ te ascund atunci când supărările noastre mă urmăresc/ și te îmbrac din nou în haina uitării. Oamenii așa sunt mulți/ chiar dacă au fost și buni și răi/ după un timp tot mai revin/ pentru ca într-o zi să nu le mai cunoaștem chipul. Într-o zi în mod misterios/ le zâmbim nu pentru ceea ce sunt ei în prezent/ ci pentru ceea ce ei au trezit în noi/ astăzi parcă acele vremuri nici nu mai există. Sunt doar adieri de amintiri/ scrise când iarna răscolește timpul/ din vremurile când oamenii erau demni eroi/ astăzi cu drag amintirea lor mai persistă. A dori trecutul înapoi/ este doar o vagă consolare/ a oamenilor care au plecat/ trântind ușa și a ne lăsa câteodată în visare. Vinovați suntem și noi/ căci am sperat ca să devenim posibili/ astăzi fiind și realist/ mulțumesc oamenilor care au plecat pentru că astăzi mă hrănesc din dulciurile unor amintiri.

Te înțeleg

Sunt zile în care nu avem nevoie de momente de încurajare. Nici măcar nu avem nevoie de citate motivaționale. Zilele în care nu vrem ca sufletul nostru să se descarce. Poate că într-o zi certându-ne acea persoană supărată va spune totul despre noi. Atunci chiar nu vrem să mai pățim la fel. Oricum nu celelalte persoane trebuie să găsească o atitudine mai bună sau să fie mai indiferent ci noi trebuie să fim în alt fel. Avem însă nevoie nu de întrebări și numai de două cuvinte “te înțeleg “. Știm că suntem plini de defecte și că poate nu luăm întotdeauna deciziile corecte. Că ne supărăm din lucruri care altor oameni le-ar părea banale. Poate atunci când ne-am supărat am dorit să ne cerem iertare, dar ceva din interiorul nostru ne-a oprit. Ne-am spus “nu mai are rost ” și ne-am dus mai departe. Numai că un “te înțeleg ” nu ne-a spus nimeni. “Știu că-ți este greu ” pare de a dreptul banal, dar un “te înțeleg ” pur și simplu și o îmbrățișare îndulcesc viața. Ea primește un nou sens ca și cum totul, inclusiv ceea ce părea ridicol primește un sens. Numai că prea puțini oameni în ziua de astăzi renunța la a ne judeca, condamna sau a ne pune sub semnul întrebării. Oamenii care într-o zi vom simți că ne spun din suflet “te înțeleg ” sunt oamenii cărora ar fi nevoie să le mai dăm șanse chiar și după cele mai grele momente ale lor. Un “te înțeleg ” nu înseamnă că le trăim viața ci doar că dăm o dovadă de empatie sau mai pe scurt de umanitate. Din păcate sunt foarte greu de găsit acești oameni și categoric infinit mai greu de a simți de la ceilalți oameni un “te înțeleg ” mai ales în momentele noastre grele.

O fantezie

Am o fantezie care nu cred că se va mai pune vreodată în practică. Am o fantezie cu o fată. Să nu vă gândiți că este erotică pentru că aceste rânduri nu și-ar merita rândurile din cauza decentei. Este despre o ea, eu și zăpadă. Să ieșim pur și simplu la o plimbare scârțâind zăpada sub noi. Văzând-o zâmbind să începem să ne bulgarim râzând. Alergând prin zăpadă dând în mintea copiilor să o prind în cele din urmă și să o sărut pasional în zăpadă. După aceea să ne tăvălim în zăpadă și stăm unul lângă celalalt tot departand picioarele și să zâmbim numai pentru că suntem împreună. Să facem împreună un om de zăpadă pe rând și să neczbenguim pe un tărâm unde să fim doar noi. La final să fim uzi de la zăpadă, dar să fim fericiți pentru că suntem împreună. Mă scuzați, dar nu cred că această fantezie o voi pune vreodată în practică. Nu pentru că m-aș desconsidera ci poate pentru că a vorbi despre iubire în acest sens pe acest blog este doar o pierdere de timp. Într-o viață în care totul se interpretează și se crede că este un mesaj pentru cineva o fantezie ca aceasta nu cred că se va întâmpla. Poate pentru că mai mult am încercat să nu simt decât să simt. Să nu înțelegeți greșit căci nu este din cauza experiențelor din trecut. Nu pot fi supărat pe cineva care m-a făcut să simt și să trăiesc așa cum a știut sau a putut ea. Ci din cauza mea se întâmplă. Pentru că odată cu înaintarea în vârstă devenim mai mult suma frustrărilor noastre decât a împlinirilor noastre. O fantezie are nevoie de o stare de fericire și a fi singur de ceva timp înseamnă să o idealizam. A idealiza în cele din urmă este a nu se întâmpla niciodată în forma în care o vrem și o simțim noi. Din acest motiv această fantezie nu va avea niciodată loc și este imposibilă.

Zăpada în fostul oraș Târgu Mureș (pamflet)

Căderea abundentă a zăpezii din ziua de ieri din comuna noastră a paralizat dimineața traficul. Anunțată cu câteva zile înainte Primăria a anunțat în prealabil că vă fi surprinsă de faptul că în ziua de 27 Ianuarie în mijlocul iernii de fulgii de zăpadă. Cum traficul este de obicei aglomerat în jurul orelor 7,30 până la ora 8,30 zăpadă căzută a contribuit doar la diversificarea înjurăturilor și a claxoanelor. Avantajul zăpezii este că gropile de pe străzile alăturate au fost astupate precum și faptul că gunoaiele neridicate nici măcar nu se mai observă. În acest caz având în vedere că ninsoarea va continua să cadă Primăria a anunțat că vor fi achiziționate și tablouri pentru a capta mai bine starea de extax a șoferilor din trafic și a ambuteiajelor de la întrările din oraș. Nu în tot timpul anului există zăpadă și atunci merită imortalizate aceste zile. Asfaltul de pe trotuar sau pietrele cubice nefiind oricum drepte vor impulsiona locuitorii orașului de a petrece momente demne de marii pictori ai orașului la sky sau patinaj artistic. Nu în ultimul rând trotuarele vor fi adevărate derdelușuri pentru bucuria copiilor și mai ales a adulților. Mai ales că străzile orașului în cazul de îngheț vor deveni și ele demne de sănii. Cum surprinderea Primăriei nu va dura foarte mult timp promite instituția că pe măsură ce vremea se va încălzi și Dumnezeu ne va ajuta, așa cum un consilier local a îndemnat locuitorii la rugăciuni, ca străzile să fie din nou curate și să revenim la ambuteiajele obișnuite și la gunoaiele neridicate în mod tradițional. Între timp pe adresa Primăriei vor fi depuse mai multe plângeri din partea gospodinelor care au rămas fără sare pentru că instituția a achiziționat cantități mari de sare pentru îmbunătățirea traficului pe străzi. Vă mulțumim anticipat și vă dorim peisaje de iarnă plăcute pe drumurile domniilor voastre unde autoritățile statului sunt întotdeauna surprinse!

Argumentele femeii

O femeie cauta lemne pentru foc pe marginea unui rau. Taind o creanga dintr-un copac, scapa toporul din mana si acesta ajunge pe fundul raului.
Disperata, incepe sa se roage si sa implore:

  • Doamne, ajuta-ma Doamne, te rog!
    Apare Dumnezeu si o intreaba:
  • Ce e, femeie? Ce ti s-a intamplat? De ce plangi atat de amarnic?
  • Doamne, te rog ajuta-ma. Mi-a cazut toporul in rau si nu mai am cu ce sa tai lemne si o sa mor de frig.
    Dumnezeu isi scufunda mana in rau si scoate un topor de aur.
  • Acesta e toporul tau, o intreaba?
    Nobila femeie ii raspunde:
  • Nu, Doamne, nu e acesta.
    Dumnezeu isi scufunda din nou mana in rau si scoate un topor de argint.
  • Acesta e toporul tau, femeie?
  • Nu, Doamne, nici acesta nu e.
    Dumnezeu isi scufunda pentru a treia oara mana in rau si de data aceasta scoate un topor din fier si lemn.
  • Dar acesta, e al tau, o intreaba iarasi pe femeie?
  • Daaa, Doamne, da!!! Acesta e toporul meu.
    Dumnezeu era atat de multumit de sinceritatea femeii ca i le-a daruit si pe celelate doua topoare; din aur si din argint.
    Fericita, femeia alearga intr-un suflet acasa la iubitul ei sot sa-i povesteasca ce minune i s-a intamplat. Apoi il duce sa-i arate locul in care l-a vazut pe Dumnezeu.
    Intr-o clipa de neatentie insa, omul se impiedica si cade in rau. Cum nu stia sa inoate, se ineaca.
    Femeia incepe sa planga din nou si sa implore ajutor.
    Dumnezeu apare iarasi.
  • De data asta ce-ai mai patit? De ce plangi?
    Printre sughituri, femeia ii raspunde:
  • Doamne, sotul meu a cazut in rau si s-a inecat.
    Imediat, Dumnezeu intra in rau si-l scoate pe Brad Pitt.
  • Acesta este sotul tau, o intreaba?
  • Da, da, da!, afirma femeia.
    Atunci, Dumnezeu se infurie:
  • Esti o femeie mincinoasa, exclama El!
    Rapid, femeia ii explica:
  • Doamne, iarta-ma, dar e vorba de o neintelegere… Daca eu as fi zis NU, dumneata mi l-ai fi adus si pe George Clooney, iar daca as fi zis ca nici el nu era, atunci ai fi venit cu sotul meu si cand eu ziceam “DA, el e sotul meu”, m-ai fi trimis acasa cu toti trei .
    Eu sunt o femeie umila, Doamne, cu principii morale si nu as fi putut sa comit POLIGAMIE!
    De aceea am spus DA primului dintre ei.
    Dumnezeu a gasit corect comportamentul femeii si a iertat-o.
    MORALA:
    Femeile au argumente atat de bune, incat pana si Dumnezeu le crede. (Text preluat)

Nu vreau să scriu despre realitatea cotidiană

Nu vreau să scriu despre lucruri cotidiene de aceea vom lansa o poveste fictivă care nu se întâmplă în România ci în alte țări. Un profesor care în prima zi a săptămânii înarmandu-se cu entuziasm ajunge la școală. Dacă trece cu bine de zona secretariatului fără a primi o hârtie de completat binenteles urgentă intra în sala profesorala pentru a lua catalogul. Cu vorbe trecute pe lângă el ajunge în sala de clasa unde este salutat de elevi. Din nou trebuie să-i ridice în picioare pentru a-i saluta. Așezându-se în cele din urmă, după anumite sancțiuni și-au găsit toți elevii caietele și manualele. Închizând caietele profesorul întreabă titlul lecției. Era ceea ce aveau scris pe mijlocul paginii de caiet. Dintr-un efectiv de peste 20 de elevi aceiași trei sau patru elevi ridică mana. Deschizând catalogul găsește pe X sau Y care binenteles că nu au învățat lecția. Chiar par neafectati de nota mica și lecția poate să continue. Dacă nu doresc toți să răspundă fiind luați pe rând conform sfatului de a avea mâinile ridicate atunci sala de clasa devine un cortegiu funerar pentru momentele în care mai mulți elevi învățau și exista bun simț. Soneria izbăvitoare anunță vechea zicala zilnică “nu mai învață nimeni “. În următoarea oră de curs nici măcar acei elevi care să știe titlul lecției nu mai sunt fiind o liniște deplina întreruptă de câțiva glumeți care-și încheie repede repertoriul. Să ne gândim că am face optsprezece sau mai multe asemenea ore pe zi. Să vedem elevul care învăța că știe doar începutul lecției și mai mult nu mai cunoaște. Ajungând în a cincea zi deja ne vom simți dezumanizati și parcă nimic din ceea ce era școală nu mai există. Nici măcar ritmul din învățământ nu mai este susținut din cauza minivacantelor și vacanțelor tot mai dese. Doar același visător profesor care speră că ceva se va schimba din nou ca atâtea ori și elevul va reîncepe să învețe lecțiile. Noroc că este doar o poveste fictivă și nu se întâmplă în România zilelor noastre căci altfel sindicatele și cadrele didactice ar face grevă și ar boicota măsurile de reforme eșuate a învățământului postpandemic. Singurul subiect la modă este creșterea salariului care parcă ar rezolva toate problemele din învățământ.

Ciudat

Este ciudat să încerci să scrii, dar să nu ai inspirație. Totuși nu pentru că nu ar fi lucruri de scris ci pentru că anumite cuvinte deosebite nu mai curg. Este ceva care însă m-a răscolit zilele acestea și nu am putut trece impasibil. Poate pentru că fac parte din realitatea cotidiană și se poate întâmpla oricui. O femeie Ana care pleacă la alergat și este sfâșiată de câini. Ea care hrănindu-se dintr-un hobby și ajungând la concursuri de alergare ajunge o victima a cruzimii și indiferenței celorlalți oameni. Oamenii care cred că un câine este o jucărie și când te-ai plictisit de el ajunge la marginea unei păduri pentru a fi abandonat. Nici măcar nu sunt sterilizați și se înmulțesc în continuu pentru a muri de foame. Cum instinctul lor primează cad victime oameni ca Ana care alerga în zona respectivă. Numai că Ana suntem noi care alergând sau plimbându-ne prin anume locuri întâlnim mai mulți câini flămânzi. Să încercăm dimineața devreme când încă este întuneric să întâlnim astfel de patrupede. Dacă ne aude cineva nu se va implica din cauza fricii sau indiferenței. Așa că noi toți putem să fim o victima a câinilor vagabonzi asemenea Anei. Noi care plătim taxe și impozite unui stat indiferent și a oamenilor cruzi care văd câinii ca un moft și ceva care nu-i afectează. În cele din urmă Ana este o victima a invidualismului oamenilor care cred că dacă nu li se întâmplă lor nu este problema lor. Rămâne să mai sperăm doar că imaginile din mass-media emotionand oamenii vor putea lansa o campanie publică, ca atâtea altele prin care câinii să nu mai sfâșie oameni. Mă scuzați, dar nu cred că se va rezolva ceva în bine în această privință după ce va trece frenezia din mass-media.

Sunt zile….

Sunt zile în care vreau ca să fug de tot ceea ce mă înconjoară. Iau o traistuta în care îmi pun toate gândurile și senzațiile mele frumoase și le iau cu mine. Îndes tot ceea ce este mai bun și alerg de tot ceea ce rău și pesimist în lumea mea. Nici de o ea nu vreau întotdeauna să știu punând-o acasă pe piedestalul pe i l-am ridicat. Plec spre a găsi ceva bun și frumos fără a mă uita înapoi. În frigul cu temperatura de -20 de grade de afară caut ceva drăgălaș care să-mi zâmbească. Dacă nu reușesc pășesc mai departe printre crengile albe înghețate numai ca să găsesc o rază de soare care să-mi încălzească sufletul și mintea. Alung tot ceea ce este negru și hapsan pentru a nu mai vedea frustrări, supărări și lătrat verbal și uman. Nu îmi folosesc nici plângerile oamenilor și nici cunoștiințele lor căci nici pe a mele nu le iau pe Calea Gândurilor și Sentimentelor Frumoase. Alerg spre natură spre a găsi măcar un mieunat și un lătrat blând. Prefer ca să le cumpăr bunătatea cu un plic de Wiskas sau Pedigree decât să-mi arunc timpul spre pesimism și îngrijorare. Fug în tot acest timp de tot ceea ce este urât și îmi dau seama că fug în ceea ce înseamnă drumul ales de mine, de ea și de viața în sine. Încep ca să încetinesc alergarea și realizez că undeva ascuns am găsit ceva frumos și nepătat de îngrijorare. O veverița încuviințeaza comoara pe care știa și ea că există. A păstrat-o împotriva voinței șoriceilor care tot au vrut ca să o roadă și a ciorilor care au încercat ca să i-o ciuguleasca din lăbuțe. Un vânt blând de iarnă i-a adus-o în dar și chiar a cerut porumbeilor ca să o împrăștie printre oameni. Ei au refuzat-o însă căci gardul închisoarii gândurilor și sentimentelor lor nu pot ca să-l escaladeze atât de sus pentru a-l trece lin și suav. M-am uitat către veverița păzită de departe de porumbei și am primit, ceea ce puțini oameni au primit cu greu în dar, cadoul unei lumi frumoase și bune. Înfășurat cu o fundița albastră întocmai ca și culoarea cerului senin primăvara am început să am emoții și palmele mi-au transpirat. Era înăuntrul cadoului liniștea și pacea sufletească ceea ce este atât de rară omenirii în zilele acestea ale noastre. Dorința de a alerga mi-a dispărut și luând cadoul am pășit lin întorcându-ma acasă și astăzi vestesc oamenilor că ea există.

Liniștea și pacea sufletească este de fapt în sufletul nostru și le primim ca și cadou în fiecare zi. Depinde de fiecare dintre noi ca să le deschidem și să o transmitem oamenilor din viața noastră așa cum putem și ne pricepem ca să fim.