Sfinții Constantin și Elena

Sfintii Imparati Constantin si Elena

Sfantul Constantin a fost fiul imparatului Constantius Chlorus si al Elenei. S-a nascut la 27 februarie 272, in cetatea Naissus (astazi, Nis, in Serbia). Dupa moartea tatalui sau din 304, a fost proclamat imparat. Intra in conflict cu Maxentiu, fiul imparatului Maximian, pentru ca acesta dorea sa ocupe functia pe care el o detinea.

In ziua premergatoare luptei cu Maxentiu, in anul 312, Constantin a vazut pe cer o cruce luminoasa si o inscriptie: In hoc signum vinces (prin acest semn vei birui). Noaptea, in vis, i se descopera Hristos si-l indeamna sa puna semnul sfintei cruci pe toate steagurile armatei sale. Constantin va iesi biruitor din lupta.

In anul 313 va da un decret prin care va opri prigonirea crestinilor si astfel, crestinismul devine religie permisa in imperiu. Religia crestina va deveni religie de stat, in vremea imparatului Teodosie cel Mare (379-395).

Amintim ca in vremea imparatului Constantin s-a tinut primul Sinod Ecumenic, la Niceea in anul 325, unde a fost inlaturata erezia lui Arie si s-au alcatuit primele articole din Crez.

Imparatul Constantin a murit in anul 337, la zece ani de la trecerea la cele vesnice a mamei sale.

Imparateasa Elena, mama sfantului Constantin, este cea care a descoperit pe dealul Golgotei, crucea pe care a fost rastignit Hristos. A zidit Biserica Sfantului Mormant, Biserica din Bethleem, pe cea din Nazaret si multe alte sfinte locasuri.

Troparul Sfintilor Imparati Constantin si Elena

Chipul Crucii Tale pe cer vazandu-l si ca Pavel chemarea nu de la oameni luand, cel intre imparati Apostolul Tau, Doamne, imparateasca cetate in mainile Tale o a pus, pe care pazeste-o totdeauna in pace, pentru rugaciunile Nascatoarei de Dumnezeu, unule iubitorule de oameni.

O poveste minoră


Este o poveste minoră, banală și totuși umană. O poveste a unui om oarecare și neobservată și nesimtita de alți oameni.
Un om care la naștere primește în dar, înainte de toate celelalte lucruri, două cadouri: partea senzorială și partea rațională. Inima și sufletul pornesc în călătoria omului prin viață. Inima este nouă, dar sufletul are amintirile unei alte inimi, provenite din altă viață fizică. Călătoria lor, încă din primele zile, nu are parte rațională predominantă. De aici pornește mirarea, curiozitatea și mai ales zâmbetul sincer. Inima este deschisă și naivă, iar sufletul o însoțește în această frumoasă inocență. Pe măsură ce timpul trece, măsurat de la răsăritul soarelui la apus, de la un an la altul, caută și alte inimi asemănătoare. Măria sa Timpul, demonstrează dacă inimile erau destinate de a rămâne mai mult timp sau sunt doar întâlniri efemere. În ultimul aspect inima se frânge, se dezintegreaza în mii de bucăți, iar partea rațională intervine, interzicand cautarea unei alte inimi. Sufletul, un optimist incurabil, convinge inima, încă o dată și încă o dată, să nu-și oprească drumul ci să continue căutarea altui suflet asemănător. Așa s-a născut astfel speranța omului. Totuși cicatricile inimii, inmagazinate în urma întâlnirii, cu inimi nedemne sau nedestinate ei, acoperă tot mai mult inima. Sufletul curăță, din ce în ce mai mult, praful de pe ea, împotriva voinței rațiunii. Cele mai norocoase inimi, găsesc alte inimi și se unesc cu ele pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă. Frangandu-se de atâtea ori, sufletul nu renunță și rationalul pierde de cele mai multe ori lupta.
Inima, pentru cei care au grijă de ea, nu are o vârstă măsurată în ani și din acest motiv nu putem spune că este bătrână sau tânără. Dacă am hranit-o cu oameni și lucruri frumoase ea este veșnic tânără. Poate, de cele mai multe ori ea, reține frumosul din oameni, neamintindu-și părțile negative. Aceasta este problema rationalului, de a inmagazina și aceste aspecte, pe care câteodată este bine și ca inima și sufletul să le cunoască.
Ajungând la sfârșitul vieții de pe pământ, inima va ține minte doar ceea ce a fost frumos, însoțită de suflet și rationalul va duce până acolo, părțile care ar fi putut să fie îmbunătățite. Așa se naște regretul și frustrarea. Pe măsură ce inima își începe odihna fizică sufletul o ia, dacă a rămas, sănătoasă, și o duce în călătoria fizică a altui om.
Ar fi nevoie și de recomandat ca, încă din timpul vieții noastre, să avem grijă de inimă și de suflet, dar și să luăm câteodată în considerare sfaturile părțile raționale. Nu din alt motiv, dar o singură viață fizică avem și depinde de fiecare dintre noi, dacă avem o inimă frumoasă și un suflet veșnic tânăr. Așa că hai să avem grijă de ele pentru a avea o viață mai dragalasa! Poate așa devenim și noi puțin mai buni cu noi înșine și cu celelalte persoane. Oricum fiecare om are povestea lui și este încă în desfășurare și nu știm încă finalul ei..Sper să nu aflăm aceste rânduri prea târziu..

Petalele colorate

Adierea de dimineață, a unui vânt rătăcit, aduce din depărtare patru petale colorate. Poartă fiecare în spate ,câte un ghiozdan, probabil, cu caiete și creioane ,bune numai pentru scris. Fiecare cuvanteaza pe o limbă arhaică, locală, care nu este de înțeles, dar este recunoscută. La început liniștea poartă în desaga din spinare, cunoștințele uitându-le, probabil, undeva prin asternuturi.

La ajungerea în locul, unde teoretic învață, fiecare petala trebuie întâi ca să se hrănească. Timpul necesar pentru a găsi de ale gurii este de obicei variabil și durează cât vrea propria lor voință. La un semn vocal, zgomotos se înfățișează ,cele patru petale colorate, bune de a scrie versuri din melodiile orientale. Gusturile nu se discută, nu mai schelaie salamul, ora poate să înceapă, despre ce chiar nu se știe. Cerul începe ca să se incrunte la atâta neștiință ,dar petalele nu digera și voios merg înainte. Alah și tot islamul, ușor se mai creionează, printre pauze cu mingea de nici Guta nu cunoaște atâtea cuvinte noi. Coranul voios iar se întoarce, printre mingi și chip-uri dese, și se arată o moscheie, greu de scris complet și rămâne doar o silabisire. Mingea, fie ea și blestemată ,oprește accesul spre știință, iar mirosul de creier, ars și obosit, se simte în aer puternic. Mai rămâne ca și monstrul galben, cu patru roți în dotare, să adune și petalele, pentru a se întoarce iar la sfintele flori acasă. Drumul lin duce spre locul în care Tzanca Uraganu latră și un Jador de școală aleasă anunță reîntoarcerea spre locuri binecuvantate iar, de sfârșit de săptămână. Petalele noastre dragi știu cât poate știau și la răsărit, dar cu ajutorul a două albinute, care au cules polenul, sunt mai aproape de vacanță fizică că de psihică sunt demult.

Razele soarelui arată, că a trecut încă o săptămână, fizică și online, care arată că până la eliberare mai sunt 23 de zile, fără sarbatori legale sau sfârșit de săptămână, nefiind online și acestea, ci doar fizice pesemne. Și încet și sigur totul este liniștit, numai două randunici vestesc scenariile inverzite care se ingalbanesc dacă mai vine o ispită cu incidența zilnică de peste unu, fie el și numai număr….

Legenda Albinei

Legenda Albinei

Era odată o femeie şi avea doi copii: un băiat şi o fată. Copiii au plecat amândoi în lume, să-şi caute de lucru, pentru că mama lor n-avea putere să-i ţie.
Băiatul a intrat învăţăcel la un ţesător de pânză, iar fata căra pietre pentru zidarii care făceau case.
După câtăva vreme, mama lor s-a îmbolnăvit de moarte şi a rugat pe un om din satul său să ducă veste copiilor.
Omul, după mult umblet prin lume, a găsit pe băiat şi pe fată. Băiatul era tocmai la războiul de ţesut. Şi când i-a spus omul de ce a venit, băiatul răspunse:
“Eu ce să-i fac? Las să moară, că e bătrână şi i-a sosit ceasul. Eu nu pot să plec, că am prea mult de lucru.” Şi a rămas băiatul tot la război, şi a ţesut mai departe şi n-a plecat.
Pe fată a găsit-o omul suind schelele cu pietre în poala hainei. Şi când i-a spus omul de ce a venit, fata a lăsat pietrele jos şi a început să plângă, şi a plecat într-un suflet spre casă.
Mumă-sa, când a văzut-o, s-a ridicat din pat şi de multă bucurie i s-a limpezit sufletul; dar s-a făcut neagră de supărare când i-a spus că băiatul n-a vrut să vie. A luat capul fetei între mâini şi a sărutat-o pe frunte şi a zis:
“Măcar că el a uitat de mine tocmai în ceasul morţii mele, eu vă iubesc deopotrivă pe amândoi. Îl iubesc şi îl iert. Şi dacă a făcut cu asta vreun păcat, să-l judece Dumnezeu, că e drept şi puternic, şi judecata lui e fără greşeală.
Aşa a zis biata mamă, apoi şi-a lăsat capul pe căpătâi şi a închis ochii şi-a murit.
Şi, în clipa aceea, fata s-a făcut Albină, iar băiatul Păianjen.
Şi de atunci Păianjenul trăieşte singur, veşnic singur, fără fraţi şi fără surori, şi fără părinţi. El fuge de lumină şi veşnic îşi ţese pânza prin locuri întunecoase, şi e posomorât şi supărat, iar oamenii îl urgisesc şi, oriunde îl află, îi strică pânza şi pe el îl fugăresc şi îl omoară.
Iar Albina, de atunci e veselă şi toată ziua zboară de pe o floare pe alta şi trăieşte cu părinţii ei şi cu fraţii şi cu surorile la un loc. Oamenii o iubesc şi o văd cu drag căci ea cu toţi împărtăşeşte ce adună şi tuturor le dă din mierea ei, iar casa ei e fagurul cel galben ca soarele, şi din ceara albinelor fac creştinii lumânările pe care le aprind în ceasul morţii şi le pun să lumineze sub icoana Maicii Domnului.
“Preluat”

O zi oarecare

O zi oarecare
Într-o zi, în care nimic nu funcționează hai,omule, să ne oprim din drum și pornește și visează. Atunci când toate sunt încurcate și nu-i dai de capăt nici cum, lasă grijile deoparte și evadează. Construiește visuri noi și iluzii cu duiumul, pentru că ceea ce astăzi nu este bine poate să fie mâine bine. Respiră adânc, puternic, inspiră și iar expiră, și oprește timpul în loc, astăzi cel puțin preț de câteva clipe bune. Problemele pune-le într-un sac și aruncă-le departe. Astăzi nu este ziua lor de a le rezolva pe toate câte îți sunt în cale. Ia o carte, vezi un film sau orice altă pozna. Nu este timp pentru lamentari pentru că mai este timp și mâine pentru ele. Refugiază-te într-un colț, stai acolo, meditează, poate necazurile se plictisesc și pleacă chiar mai departe. Joacă-te cu o mingiuca, cântă piesa preferată sau, pur și simplu, dansează chiar de unul singur dacă ceilalți nu știu melodia ta sau poate nici nu o aud. Indiferent de vârstă avem nevoie de noi ca să luăm o pauză din tot ceea ce trăim intens. Gândurile noastre grele hai să le dăm drumul să iasă și să plece mai departe. Fa mâncarea preferată, chiar dacă nu știi să gătești, chiar de este și mai arsă sau picantă. Astăzi ai voie să greșești. Dă-ți drumul în natură într-o vale, lasă picioarele să curgă și trupul tău să zboare. Ascultă păsările din jur și admiră o veverita sau fă-te prieten cu un câine sau cu o albă pisică. Admiră frunza pădurii și adună floricele sau înlănțuie un drum fără o destinație anume.
Când vom pune capul pe pernă spre a nopții odihnă, amintește-ți vorba aceasta: totul în lume are timp și o soluție la îndemână chiar dacă astăzi nu o vedem. Soluțiile sunt parșive pentru că numai atunci se ivesc, când mintea este liniștită și sufletul mai odihnește. Dacă toate acestea poate sunt doar niște utopii chiar nu mai merită timpul să ne ocupăm și viața cu gândurile acelea gri. Oricum este și așa prea scurtă ea, ca să nu avem o atitudine optimistă și să nu imprastiem, pe unde se mai poate, câte un gând mai colorat, deschis de preferință, așa mai de început de martie și de primăvară zambareata, dar cu dinți, precum este vorba populară zisă. Poate sunt și alte persoane care știu să zică despre viața de acum. Oricum nu le băgați în seamă pentru că sunt scrise tot zâmbind..

Și totuși dacă…


Ca oameni ne plângem de multe ori că nu avem timp. Sunt multe lucruri pe care vrem să le facem, tindem să le facem, și ne trezim spre seară că am făcut foarte puțin din cât ne-am propus să facem dimineața.
Poate tocmai aceasta este problema noastră și anume că ne propunem să facem multe lucruri, că ne planificam activitățile din timpul zilei. Și totuși dacă am putea să oprim timpul nemaimasurandu-l. De exemplu, într-una din zilele libere, când nu trebuie să mergem la un loc de muncă, să nu mai măsurăm timpul. Să pierdem masura timpului și să nu știm ora și nici minutele sau secundele. Ghidarea noastră să pornească, așa cum se realiza în trecut, de la mișcarea soarelui pe cer. Dacă este înnorat să ne orientăm după întuneric, lumină și iar întuneric. În acel moment să eliminăm presiunea autoimpusa și să le luăm pe rând pe fiecare și să ne raportăm la capacitatea și posibilitățile noastre. În acest caz să ne admitem limitele și poate chiar să le depășim. De asemenea să respirăm atunci când este nevoie și hrana să ne ajute ca să putem duce ziua mai departe și să ne odihnim când obosim. Ziua întreagă să ne ghidam pe aceste principii și când totul devine întunecat, în momentul în care nu mai putem desfășura activități, să ne odihnim.
Dacă am face toate aceste lucruri poate am putea să nu ne mai stresam atât de mult și am învăța de fapt ceea ce este important pentru noi și mai ales cine este important pentru noi. Nu este doar un exercițiu de imaginație ci și o temă foarte bună de reflectat. Viața este frumoasă de multe ori când simplificam lucrurile și ne rezumam la nevoile noastre și la sănătatea noastră. Poate că așa vom deveni mai buni și mai zambareti că prea suntem încruntați…

Ploaia ganditoare

Într-o zi, pe după amiază, când soarele stătea liniștit pe cer, doi nori își fac de lucru și ajung acolo sus, pe cer. Nu se știe din ce pricină, ei au început o ceartă, devenind din albi gri. La această sfada cerească s-au format în câteva clipe și alți nori, involburati, care incurajau vâltoarea. Deveniseră toți mai negri, aruncând unul către celălalt, multe vorbe de ocară, transformate în fulgere și traznete pe cer.

Din acest haos ceresc, fiecare au început să plângă, tremurând către pământ mici picături de apă ,din mai mici în tot mai mari. Cu cât smiorcaiala lor devenea tot mai intensă picăturile udau pământul într-o ploaie tot mai deasă, care întuneca pământul. Soarele, bietul de el, sta deoparte de furtună și râdea de cearta și plângerile lor. Începea încet și aspru să mai dojeneasca norii și în treacăt mai trimitea câte o rază mai plapanda. Norii, cum simțeau căldura sufletească a soarelui, începeau ca să se calmeze. Stergeau lacrimile lor de pe obraji, la început fiecare pentru sine și apoi, cu cât le ardeau fețele de la razele tot mai vesele ale soarele, stergeau fiecare celuilalt. Așa curgeau numai picături de ploaie pe suprafața pământului și din cauza unor raze, mai poznase și zglobii, nu mai curge nicio lacrimă acolo jos. Doar un soare vesel este acum pe cer și doi nori albi, de data aceasta mult mai cuminți.

Precum cred că întotdeauna când primim cuvinte rele am putea ca să încercăm să le transformăm în glume sau cel puțin în zâmbete celor care se descarcă de frică sau de frustrare. Nici indiferența nu strică în aceste situații pentru ca în lumea aceasta, în loc de doi oameni răi, să rămână numai unul, chiar cu zâmbetul pe buze. Zic și eu în vremurile în care este mult mai ușor de hrănit orgoliul și a da replica unui om negativ decât ca să încercăm împăcarea pe cale amiabilă. De parcă am fi câini care latră și câți dintre noi nu mușcă. Poate și latratul este o vorbă blândă, însă pentru câini nu pentru oameni care sper că mai sunt înzestrați cu rațiune. Despre sentimente altă dată, când mai este soare, căci acum norii se plâng precum în rândurile de mai sus….

Justiție pentru mame

Stimabili și venerabili oameni, cititori ai limbi române, am o singură dorință astăzi: vreau corectitudinea pentru Mame. Un tribunal de înaltă cinste să ia pe fiecare om și să fie judecat pentru faptele sale pentru mame. Pe deoparte luăm mama și de cealaltă parte fiul sau fiica.

Mama este prima ființă care ne-a păstrat in pântec și care a avut grijă de noi de la prima noastră celulă de viață. A renunțat la faptul de a fi o singură făptură ci a devenit două ființe, mama trăind pentru amândouă. A simțit o bucurie, de nedescris în cuvinte, când am apărut pe lume, după dureri insuportabile pentru ființe. Ochii ei sclipeau puternic, doar când ganguream și inima sa se zdrobea când plângeam, nici noi nu știm motivul. Prima noastră sursă de hrană provine din interiorul său și de câte ori nu am dormit acolo, vegheati veșnic tot de mamă. Primii pași pe pământul acesta au fost duși tot de Ea și hainutele tot așa a cumpărat. Câte nopți nedormite și stres a purtat dânsa nimeni nu cunoaște poate. Când ieșeam în cărucior ea ne arăta și lumea și făcea tot ceea ce putea numai ca să ne fie bine. Ghiozdane ,creioane ,pixuri și acuarele tot ea se stresa ca să le avem la școală. Bucuriile noastre toate, precum și realizări, erau singura răsplată. De câte ori ne-a dat ultima bucată poate numai ca să ne hrănim bine și să creștem sănătoși. La fiecare tusa sau durere a noastră tot ea ne dădea alinare și nu era ea liniștită până nu eram bine. Tot ea, mama, a plâns mai tare când am plecat în locuri mai îndepărtate poate și luam cu el un bine. Ne-a vegheat din depărtare, trimițând gândurile bune, fiind și un veșnic susținător sau un umăr de plâns. Ingratii copii o uită la bătrânețe și mulți o trimit în azile ,ca și clădiri, sau a suferinței sale. De parcă nu ar fi de ajuns că a mai și îmbătrânit și se mișcă tot mai greu ..

Tu, copile prea ingrat, poate crezi că este incorectă sau alte lucruri, dar să nu uiți un singur lucru: iubirea de mamă este un dar divin. Atât timp cât toate acestea intr-o lume în care totul are un preț, mama ta ți a cerut ceva simplu: recunoștință și respect. Oare câți nu își plâng mamele, plecate mult prea devreme, sau au avut de toate în lume, toate în afară de mame. Sunt femei care nu au oferit aceste lucruri copiilor lor sau chiar i-au abandonat și, în unele situații, nici nu i-a adus pe lume. Mama ta a făcut toate acestea și multe lucruri pe care tu nici nu le știi. În schimb tu le vei aprecia când ea nu va mai fi și atunci tu vei vrea iertare, dar nu este oare mai simplu să o apreciezi până nu moare?

Din aceste motive și aș mai avea încă multe de spus despre mame și sunt sigur, fiică sau fiule, că le știi tu foarte bine, cer Judecătorului suprem, Doamne Doamne, Ție poate, ca să fie și justiție pentru fiecare mamă în parte. Să fie de copiii lor tratate cu cel puțin cu un sfert acum din iubirea lor imensă care au dăruit-o, fără ca să ceară ceva în schimb. Pentru că nici eu nu sunt ideal: Te iubesc mult mamă și îmi cer scuze pentru toate! Sunt și eu doar un derbedeu de rânduri ….

Frica de Covid 19

Poporul român este un popor plin de calități. În special se pricepe la a vedea calitățile lui și defectele altora. Cele două calități se rezumă simplu: a avea o frică teribilă de ceva anume. Nu se precizează exact cine este, dar poate să vină oricând și oriunde. De exemplu dacă te duci într-o stație de autobus singur sau te deplasezi singur în mașină oamenii poartă măști. Din ce știu Covid nu este Cupidon să tragă cu arcul o săgeată către cei singuri. Mai departe în singurătatea călătorului de cursă lungă pe autobus se disting oameni prevăzători care în autobuzele din oraș preferă să stea în picioare decât alături de alte persoane. Covidut nu se plimbă între orașe. Dovada în acest sens o reprezintă faptul că pe mijloacele de transport în comun interurbane oamenii stau unii lângă ceilalți și culmea că și comunică între ei. Odată ce intri în alt oraș deja liniștea se lasă. Covidut intră în acțiune. Când intri într-un magazin o singură voce se aude a unui om care cumpără tot săpunul pe care îl găsește că poate Covidut trece și prin satul lui. Pe drumul de întoarcere mașinile de jandarmi patrulează în căutare de acordarea premiilor câștigătoare participanților la tombola capvid și rebel din cadrul spectacolului “Starea de alertă “.
A doua calitate a acestui popor român este priceperea la orice domeniu și etalarea atunci când toate lucrurile funcționează bine ca să le schimbi pentru a merge prost. Această calitate se regăsește în special în cadrul “Ministrelului Inovarii , pruncilor și părinților pruncilor ” pentru că de interesele cadrelor didactice nu poate fi vorba. Promovarea în masă a pruncilor olimpici va duce în cele din urmă la creșterea calității și corectitudinii personale a multor cadre didactice care în mod normal ar fi lăsat sute și mii de corigenți și repetenți. Și acestea sunt doar câteva calități ale poporului român care simulează legi, simulează că le respectă, simulează învățământul și toate domeniile sale de activitate. Norocul lor este că cei capabili nu au un cuvânt greu de spus că altfel am știi foarte mulți de ce suntem intr-adevăr capabili. Precum se vede am picat din nou ca popor examenul istoriei ,cu toate că am avut mască, mănuși, viziera, termometre și declarații și adeverințe. Iar Măria sa Timpul ne mai dă încă o dată o lecție de dezbinare, ceartă, prostie și decizii absurde. A declarat pe propria răspundere subsemnatul domiciliat în Țara lui Papură vodă, unde râurile de lapte curg alături de maluri de mămăligă ,că mă deplasez în interes personal spre locația numită Utopie a lui Thomas Morus

Nimicul


Într-o viață umană, încă de la naștere, căutăm să umplem golul cu care am fost înzestrați. Credem că depindem de obiecte și achizitionam obiecte, mașini sau haine. Cu alte cuvinte,cumpărăm și cumpărăm, tot ceea ce banii noștri pot să ia. De multe ori ne “vindem ” pentru bani și pentru plăcerile efemere. Trăim cu iluzia, că doar o altă persoană de sex opus de obicei ne poate umple acest gol și începem să iubim. Ne indragostim, iubim, suferim, ne indragostim și iar iubim și suferim și iar iubim. Plecăm în călătorii, vedem lumea pentru a vedea și alte locuri. Muncim pentru a pleca în călătorii de dimineața până seara. Facem sport, mâncăm sănătos pentru a arăta foarte bine și a ne iubi pe noi. Ieșim în natură, ascultăm păsări, ne jucăm cu animalele și achizitionam chiar unul personal. Avem copii, ne bucurăm de ei și de evoluția lor impusă în mare parte de noi.
Într-o zi însă ne dăm seama că nimic nu ne mai convine și vrem să schimbăm tot și tot nu este de ajuns. Pentru că în aceeași zi sau în următoarea ne-am dat seama că există un gol în noi pe care, oricât am incercat și am vrut, nu l-am putut umple. În acele momente constientizam nimicul adică indiferent de ceea ce avem totul este doar format din plăceri efemere. Nimicul dispare doar atunci când noi suntem în stare să-l hrănim cu iubirea sau cu respectul de sine. De aici pornesc sentimentele sincere și, în sens negativ, frustrările, furia și ura. Așa că, dragi cititori ale acestor rânduri, feriți-vă și fugiti de momentul în care nimicul se instalează. Odată instalat în suflet, nu va mai pleca până când existența fizică se va încheia pe aceste meleaguri și vom lăsa o grea moștenire următorului purtător fizic al sufletului nostru. Carpe diem interior uman!