În decursul zilelor noastre avem prea puține momente de a urmări natura. Din acest motiv devine atât de prețios răgazul contemplarii în fața unui peisaj aparent banal. Peisajul pare desprins din cel puțin epoca renascentista sau a unui curent artistic al unui pictor desăvârșit. Fondul de culori, îmbinarea întunericului și a luminii care luptă ca să iasă în evidență precum și norii care doar apar ca fundal fac parte într-adevăr dintr-o expoziție de artă. Dacă mai discutăm despre sentimentele contemplarii și a limbajului naturii deja intram într-o interpretare poetică. Glasul vântului care menține iarna în peisaj aduce aminte de povara veche a înghețării necesare a senzațiilor umane. Este greu de realizat cât de multe lucruri am pierdut din vedere cu o botnita pe nas. Să nu simțim aroma unui aer dornic de a fi primăvăratic sau nevoia de a fugi de oameni ca potențiali purtători ai unei boli este sperăm de domeniul amintirilor urâte. Pierzând toate acestea timp de doi ani de zile practic ne-am pierdut simțurile care acum inevitabil ies la suprafață. Chiar dacă am vrea ca să apară treptat ele devin o avalanșa a unor trăiri pe care le credeam pierdute și totuși existente în noi. De aici ar fi frumos ca să apreciem momentele în care întâlnim un asemenea moment de răgaz în care pur și simplu respirăm liniștea naturii pentru că toate gândurile noastre dispar pentru a face loc senzațiilor de împlinire. Reprezintă în cele din urmă un triumf asupra tăvălugului cotidian atât de prezent, nu numai în mass-media, dar și în viața socială. Așa cel puțin nu putem afirma că nu avem locurile noastre în care ne incarcam din punct de vedere energetic și chiar emoțional. Natura din toate aceste motive este cel mai de nădejde refugiu pentru umanitatea din perioada actuală.
Sensibilități 