Un obicei nou

După cei treisprezece kilometri alergați ieri, aseară am simțit o durere la ligamentele genunchiului drept și aveam călcâiul de la piciorul drept umflat. În aceste condiții și din lipsă de timp mi-am făcut planuri de a alerga în această dimineață. Trezit încă dinainte de a răsări soarele cu durerile acestea și cu o tusa cu flegma în mod normal nu aș fi alergat. Plus că drumul până la Platoul Cornesti ar fi însemnat o jumătate de zi dusă. Din acest motiv, după o sticlă de 4MOVE consumată mi-am învins toate durerile cu un unguent și am coborât în fața blocului. Aveam deja gândurile cum voi părea în ochii oamenilor de pe trotuar ca alergând. Numai că picioarele mele nu știau aceste senzații și știau doar că vor să alerge. Nu conta unde, nu conta cum și se imaginau deja la cross-ul de la “Wizzair” din orașul Cluj-Napoca de peste două săptămâni. Pornind cu o încălzire de zece minute și sub privirea unei persoane care fuma la un geam picioarele mele au început să se miște. Un trotuar care parcă îndemna la alergat mai ales că nu era niciun suflet cât vedeam cu ochii. Soarele deja binecuvânta alergarea cu un ușor aer rece. Păsările parcă aplaudau fiecare metru alergat pe măsură ce urcam un deal mai mic. Primii trei kilometri au trecut zburând descoperind pe parcurs locul pe unde urma să alerg. După șase kilometri corpul meu a început să dea rateuri și să nu mai aibă chef de alergat. Din acest motiv am schimbat traseul alergând și pe trecerea de pietoni asigurându-ma că nicio mașina nu se apropia. Câinii plimbați de dimineață îmi deveneau parteneri de încredere când un alt temerar cu părul alb alerga pe partea opusă. Din nou am alergat pe trecerea de pietoni când am observat o mașină de poliție staționata, dar fără polițiști în ea. Preț de câteva secunde mă și vedeam certat de ei pentru că alerg pe trecerea de pietoni. Deja aplicația anunța zece kilometri și picioarele mele nu conștientizau această distanță. Doi câini au început să povestească în jurul meu, dar senzația de libertate era prea mare. Trecând din nou o trecere de pietoni am redescoperit locurile pe unde alergam în timpurile în care alergarea era însoțită de o adeverință pe propria răspundere. Ajungând aproape de blocul meu aplicația pentru alergat “Adidas Running” mă anunța că alergasem deja paisprezece kilometri. Picioarele au abandonat lupta și ne-am așezat pe o bancă. Alergasem fără întrerupere o oră și 57 de minute fără să mă intereseze oamenii din jurul meu ci doar eu învingând toate gândurile și senzațiile mele că “nu se poate “. O senzație de împlinire și apropiată de a fi pregătit pentru cross-ul de zece kilometri din orașul Cluj-Napoca “Wizzair “. Numai că oricât ne-am antrena într-o săptămână pentru a fi pregătiți pentru o competiție este nevoie să ne antrenam, la fel de plini de ambiție și în săptămâna următoare. Consecvența și lupta cu propria persoană de cele mai multe ori sunt răsplătite în forme în care nici nu ne-am aștepta. Amr 14 zile până la al doilea cross al anului. Doamne ajută să fie bine!