Era odată o femeie și avea doi copii: un băiat și o fată. Copiii au plecat amândoi în lume, să-și caute de lucru, pentru că mama lor n-avea putere să-i ție.
Băiatul a intrat învățăcel la un țesător de pânză, iar fata căra pietre pentru zidarii care făceau case.
După câtăva vreme, mama lor s-a îmbolnăvit de moarte și a rugat pe un om din satul său să ducă veste copiilor.
Omul, dupa mult umblet prin lume, a găsit pe băiat și pe fată. Băiatul era tocmai la razboiul de țesut, și când i-a spus omul de ce a venit, băiatul răspunse:
“Eu ce să-i fac? Las să moară, că e bătrână și i-a sosit ceasul. Eu nu pot sa plec, că am prea mult de lucru.”și a rămas băiatul tot la război, și a țesut mai departe și n-a plecat.
Pe fată a găsit-o omul suind schelele cu pietre în poala hainei. și cand i-a spus omul de ce a venit, fata a lăsat pietrele jos și a început să plângâ, si a plecat într-un suflet spre casă.
Mumă-sa, când a văzut-o, s-a ridicat din pat și de multă bucurie i s-a limpezit sufletul; dar s-a făcut neagră de supărare când i-a spus că băiatul n-a vrut să vie. A luat capul fetei între mâini și a sărutat-o pe frunte și a zis:
“Măcar că el a uitat de mine tocmai în ceasul morții mele, eu vă iubesc deopotrivă pe amândoi. Il iubesc și il iert, și dacă a făcut cu asta vreun păcat, să-l judece Dumnezeu, că e drept și puternic, și judecata lui e fără greșeală.
Așa a zis biata mamă, apoi și-a lăsat capul pe căpătâi și a închis ochii și-a murit.
Și, în clipa aceea, fata s-a făcut Albină, iar băiatul Păianjen.
De atunci, Păianjenul trăiește singur, veșnic singur, fără frați și fără surori, și fara părinți. El fuge de lumina și veșnic își țese pânza prin locuri întunecoase, și e posomorât și supărat, iar oamenii îl urgisesc și, oriunde îl află, îi strică pânza și pe el il fugăresc și îl omoară.
Iar Albina, de atunci e veselă și toată ziua zboară de pe o floare pe alta și trăiește cu părinții ei și cu frații și cu surorile la un loc. Oamenii o iubesc și o văd cu drag căci ea cu toți împărtășește ce adună și tuturor le dă din mierea ei, iar casa ei e fagurul cel galben ca soarele, și din ceara albinelor fac creștinii lumânările pe care le aprind în ceasul morții și le pun să lumineze sub icoana Maicii Domnului.
Sensibilități 