Prin pașii ascunși de chipul uman suntem purtați de un vânt înghețat și de triluri mândre provenite dintr-un loc ascuns vederii noastre. Aici tot ceea ce este viu se traduce prin foșnetul unei frunze uituce din toamnă sau de lătratul unui câine îndepărtat. Pare aievea liniștea profundă și doar rarele urme de zăpadă arată că au fost vremuri mai grele zilele trecute. Pășind printre frunze simțim însăși pământul care ne dezbracă de grijile cotidiene și gândurile obișnuite. Un ideal de pace sufletească găsește locul său în interior urmărind forma divinității pure. Trei câini anunță zgomotos că regăsirea nu este încă terminată și ocolind teritoriul lor ajungem ca să regretăm că nu au lătrat mai mult. Aproprierea blocurilor în câmpul vizual aduce o greutate interioară care cu greu poate fi stabilita de zgomotul monștrilor funcționali în urma unor cozi fără sfârșit și naive din ziua precedentă. Un glas dizloca liniștea profundă și un sac de Glovo dezmiarda gălăgia anunțând cu surle și trâmbițe că meditația s-a încheiat. Zgomotele agitate umane scot la vânzare pe tarabe legumele sănătoase sau mai puțin sănătoase și câteva persoane mai rebele din fire încă nu s-au obișnuit fără mască ascunzându-si fața în continuare. Pesemne boala poate ca să treacă, dar frica de revenirea ei ne va însoți încă mult timp de acum încolo. Paranoia induce în peisajul din viitorul apropiat o nouă mască de soldat sau de gaz prezentă în locurile noastre. Prea mult parcă ne place ca să trăim în frică de dragul unui viitor care-l pictam noi singuri cu negru apocaliptic. Așa ajungem la întrebarea, retorica de altfel de ce lumea din dorință de progres trece iar printr-o boală și este amenințată de un război când puteam să rămânem în pădure și singura grijă era hrana, adăpostul și iubirea. Parcă de prea multe avem nevoie ca să fim fericiți astăzi..
Sensibilități 