Dimineața liniștită

În dansul petelor albe pe infinitul albastru de pe cer pătrund firicelele însorite atingând vietuitoarele. Nici frigul nu le mai oprește și nici copacii nu le mai îndepărtează. Ele, cu fiecare clipă care trece, pătrund adânc pe lungul pământ care pare tot mai sihastru. Încep să lumineze calea unui suflet rătăcit, care începe să tresara, parcă cu fiecare rază pornită dintr-un răsărit ce se apropie de sfârșit. Încheierea dimineții nu pare să obosească ziua ci, dimpotrivă, ea renaște, aducând tot câte o rază zambareata pentru cei pe care le observă. Imbratisarile molcome ale omenirii, mascand tot ceea ce înseamnă încă viu, sunetele ei părând tot mai aproape și ele sunt încă ascunse. Doar falfaitul unor aripi și cântecele unor păsări mai deranjează văzduhul. Nimic nu pare să arate că mai există pași și glasuri care să streseze natura. Pensula cerului însoțește crengile care mai tremură puțin și nu se oprește din simțire și nici ceea ce mai este viu nu este încă așa de străin. Orizontul contribuie și el la peisaj arătând glasurilor că mai există încă ceva viu. Vântul aplaudă prin adierile sale tot ceea ce nu se mai aude, dar totuși sufletul cuprinde și atrage parcă tot mai puternic. Nu zornaie nici roțile unei mașini mai vechi și nici un animal nu zbiara. Parcă totul s-a oprit și nu este nicio botniță asurzitoare care să oprească dimineața însorită.
Norii continuă să zboare și să danseze printre razele soarelui și dimineața pare chiar deja pierdută. Doar oamenii mai deranjează lumina cu glasurile lor zgomotoase. Ar fi frumos să-și amintească și ei, că atât timp cât totul cuprinde liniștea, interioară în mod special, există și gânduri optimiste și seninătate. Depinde de fiecare dintre noi de ceea ce dorește ca viața să mai cuprindă: urâtul sau frumosul. Și viața este, în cele din urmă, și cu ceea ce avem în suflet…..