Da. Astăzi îți scriu ca și cum ți-aș scrie pentru prima dată. Ca și cum astazi ți-am dat friend request și ai acceptat-o. Nu. Nu am ceva deosebit să-ți scriu. Era un obicei de-al nostru de a vorbi despre nimic toată ziua. Chiar râdeam din nimic și uitam de timp și de toate. Era ca și cum viața noastră era unita. Știam toți colegii tăi așa cum tu știai pe ai mei. Fiecare rând și gând primea o pâlpâire a sufletului și fiecare litera era un sentiment. Atunci când ne-am văzut prima dată parcă fugeam spre tine pentru a știi dacă exiști. Existai. Încă de când te-am văzut te-ai cuibărit la mine în suflet și gânduri. Aveam impresia că ești cu mine peste tot. Fără să te chem erai tot timpul acolo fără să ceri ceva în schimb dăruindu-mi cel mai de preț cadou al tău. Îmi daruiai pe tine în secunde, minute, ore sau zile. Știam că ești a mea de la primul sărut și prima atingere a pielii tale. La început ai tresărit și după aceea parcă eram aceeași ființă. Nici nu te întrebam nimic și înțelegeam totul. Ne aveam pe noi, cu visele și gândurile noastre. Eram idealuri care au urcat pe treptele iubirii. Tot timpul vorbeam și ne priveam în suflet ca și cum am fi locuit acolo de la începutul vieții. Astăzi suntem pe aceeași bancă unde mâinile noastre prima dată și în același loc unde ne-am sărutat întâia oară. Primul zâmbet și prima clipă de plăcere încă există. Sunt acolo unde s-au întâmplat fără să le putem rapi. Noi nu mai existăm. Timpul a adus vântul peste iubirea noastră și praful amintirilor mai aduce câteodată destinul unui bărbat și a unei femei care au avut sublimul cadou iubirea și nu au știut ce să facă cu ea. O cameră a vieții care cuprinde uitarea și viața în sine așa cum astazi ne este dat să fim ca amintire. Un freamăt în clipele în care întâlnim îndrăgostiți și aburii nostalgiei trezește începutul ca cel mai frumos moment. Poate că tot ceea ce este frumos se deteriorează numai că noi nu am mai știut să ne mai reparăm rănile. Ne-am uitat reciproc și nici nu mai exist pentru tine. Așa a fost scris unor oameni să plece fiecare pe două cai diferite. Te mai văd câteodată. Ne mai uităm unul la celălalt, dar nu mai știm nici să ne zâmbim și nici vorbele să le mai spunem. Străini ca și cum nu ne-am fi cunoscut niciodată și nimic nu s-ar fi schimbat în lumea aceasta cu iubirea noastră. Așa este când iubirea nu este prețuita și devine străină oamenilor și destinului nostru.
Sensibilități 