Câteodată avem nevoie de un imbold puternic pentru a vedea partea frumoasă a vieții. Încă din momentul înscrierii la cross-ul “Alerg pentru mama ” am început să am emoții. Nu neapărat pentru că nu fac distanța de șapte kilometri, pentru că am ajuns în ultima vreme să alerg și cinsprezece kilometri, ci pentru că și corpul uman poate să fie imprevizibil și pentru faptul că nu-mi place să fiu ultimul clasat. Din acest motiv săptămâna aceasta la sală am renunțat la antrenamentele de picioare și am realizat o alergare ușoară de treisprezece kilometri. De dimineață am consumat două banane și am și fumat. Ajuns la Platoul Cornesti, locul unde se desfășura cross-ul mi-am preluat kit-ul, un tricou și numărul de concurs. Fiind răcoare am început încălzirea. La ora 11,30 deja a început cursa și eram gata de alergat. Dintr-o dată un val de căldură m-a cuprins, dar spre surprinderea mea am început să întrec alergători. După primii kilometri, cu pace de 6,30 corpul meu cerșea milă. Numai că nu avea cine să se oprească și fiecare kilometru avea pace de 6 și ceva. Luând și o sticlă de apă am dus o luptă cu transpirația curgând pe obraz și valurile din nas. Totuși nu m-am oprit până când aplicații nu m-a anunțat “7 kilometri- 45 de minute și 11 secunde “. Ajungând la destinație entuziasmat am primit medalia de finisher și diploma că am încheiat cursa. Neavând ce face în timp ce urmăream ajungerea la sosire a altor alergători am mai alergat până când aplicația mi-a zis “10 kilometri- o oră, șase minute și 27 de secunde “. Cam aceasta este pe scurt povestea primului meu cross de anul acesta care mi-a arătat încă o dată frumusețea sportului în lupta pe care o avem cu propria persoană. Urmează o lună de antrenamente, respectarea alimentației și un nou cross, de data aceasta de zece kilometri. Începutul este cât se poate de promițător pentru mine.
Sensibilități 