“Nici nu știu cum a trecut timpul de când ai plecat. Aș avea atâtea să-ți spun, să mă laud sau să mă critic. Să-ți povestesc de iarnă cum am trecut prin ea pentru că, așa cum mi-ai avut grija întotdeauna, m-am îmbrăcat mai gros. Casele sunt aproape toate la fel și oamenii deja încep să pună răsaduri în grădini. Te-aș întreba dacă ești bine și dacă acolo sus nu trebuie să vin să te ajut să facem malegarul sau să sap în grădina pentru a face straturile. Poate le-ai pus deja și ai nevoie să le udăm așa cum o făceam noi de atâtea ori. Să o mai strigăm pe mătușa Titia dacă o mai vedem prin curte și să mai vină un vecin la poartă. La masă să mai mănânc mămăligă cu motros cum făceai dumneata și să mai ne uităm la televizor și să mai râdem de toți de acolo. Să mai auzim clopotele din sat și să ne mai întrebăm cine a mai murit din sat. Poate să mai vorbim de mămica sau tăticul că sunt bine și să-mi povestești cu entuziasm de nepoții dumnitale. Cum regretai că nu te-au dat părinții mai departe la școală și cum ai primit prima dată ciocolată de la germani. Război fiind cum mergeai cu vacile și cât de curajoasă erai. Să adormim și să-ți aud respirația.”
Din păcate aceste rânduri către bunica mea nu se vor mai trimite vreodată. Ea a plecat de șase luni în Rai și de acolo când știu că-mi este greu știu că este alături de drăguțul lui Mama. Numai că Mama, bunica mea doarme în somnul ei de veci fără să o mai doară ceva, fără să-i fie foame sau sete. Al tău nepot care nu te-a uitat..
Astăzi doar clopotele și o slujba de parastas a mai existat din tot ceea ce a însemnat o viață. Așa cum după fiecare dintre noi va fi într-o zi, apropiata sau îndepărtată.
Sensibilități 