Lună!

Oh, lună, de ești tu martoră la viața de pe tărâmul luminat să vezi izvorul lăuntric al bipezilor în veci mascați. Să vezi lipsa de aură angelică a unor ființe care latră a pustiu și a îngrijorare față de vremurile apuse. Speranța are o aromă rară, aici jos printre măști, behaie a întuneric în plină de zi a soarelui de pe cerul mare. Insuflă tu, oh, dragă lună, o licarire de speranță și ascultă tainele zilelor mâine spre a ne ghida spre vremuri bune. Tu ești aievea o iluzie și dornică de visuri noaptea și poți șopti și îngerilor vesnici precum și stelelor blânde să ne zâmbească și nouă, oamenilor, despre senzațiile bune și frumoase de acolo sus de lângă tine. Dacă primești aceste rugăminte line mai luminează și peste o iarnă și fă ca primăvara ca să vină. Ghioceii vor să răsară, păsările vreau să vină și chiar și animalele sunt triste de atâta frig și vreme urâtă. Vorbește și cu maritul soare, în veci îndrăgostit de tine, să strălucească mai puternic căci noi, de aici de pe pământ, mai suntem care știu să facă o cunună de bucurie și de voie bună. Rămâi cu bine, zeiță a nopții feerice, și în veci să porți și tu, lună, rândurile de bucurie trimise de sub clar de tine spre a iubi vesnic un cer albastru fără de nori și de furtună. Și totuși mai există ceva bun în lumea largă..