A murit Mihai Sora!

A încetat din viață filosoful și eseistul Mihai Șora. Născut pe 7 noiembrie 1916 în apropiere de Timișoara, a studiat filosofia la liceul Loga din orașul de pe Bega, apoi la Universitatea din București și în Franța, la Paris și Grenoble. S-a întors în România după sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial,, de unde regimul comunist nu i-a mai permis să plece în Franța.

După revoluție a fost o vreme ministru al Educației, de unde a plecat din cauza disensiunilor cu liderii FSN pe tema mineriadelor. Prezența, în perioada 2017-2018, printre protestatarii din Piața Victoriei, după mutilarea de către coaliția PSD-ALDE-UDMR a legilor justiției, i-a atras renumele de „Seniorul Cetății”.

Tot atunci, în noiembrie 2017, a participat, la Rezidența BRD Scena9, la o discuție cu publicul. A fost întrebat ce e prietenia, care este cea mai frumoasă amintire din copilărie, diferență este între republica lui Plato și republica lui Dragnea, dacă a supărat pe cineva pe Facebook, de ce iese la proteste, dacă își mai amintește cum înota la Costinești sau ce-i lipsește din tinerețe.

La final a fost întrebat care ar fi cea mai veche întrebare la care nu a găsit nici până acum răspuns.
Și-a repetat întrebarea și a zâmbit. A lipsit puțin, refugiat cumva, parcă, în acel zâmbet, și a revenit, ancorat de o piruetă desenată în aer cu arătătorul mâinii drepte.

„O-ntrebare de când eram copil mic: bine, și-nainte de asta ce era? Bine, dar-nainte de-nainte? Dar-nainte de-naintea înaintelui?”

Și-a plimbat microfonul dintr-o mână într-alta pentru a-și elibera pe rând degetele arătătoare. A desenat, succesiv, când cu dreapta, când cu stânga, semne de întrebare spiralate, de parcă ar fi pictat punctuația vieții acelui copil pe care ni-l destăinuia.

„Atât de departe puteam să duc acest înainte că nu mi se putea răspunde”.

Degetele mâinii stângi pareau acum să transcrie pe clape invizbile partitura copilăriei. Sau, poate, erau valurile de la Costinești. „Dar a fost una dintre curiozitățile mele”.

Pentru un timp (să aplaudăm? să nu aplaudăm? să mulțumim?) se așternu tăcerea. Se mai auzeau doar degetele filosofului atingând carcasa microfonului.

„A trebuit să mă mulțumesc cu răspunsul elementar al verbului a fi.
Sunt.
Asta e. Ca o situație de fapt. Nu?
Și să admit că de aici, din această situație de fapt, aici era și sursa întrebărilor cu înainte și-nainte de-nainte și așa mai departe.
A trebuit să mă mulțumesc cu modestia. Și să nu mai pun cu aceeași înverșunare marile, marile, maaarile, maaarile întrebări. Ei, și cu toate că m-am străduit să nu-mi pun marile, marile, maaarile întrebări, toată viața mea am fost chinuit de marile întrebări.
Asta nu înseamnă că le-am găsit răspunsul.
Dar că ele sunt cele cu care mă răfuiesc, asta e perfect adevărat”.

Preluare DW Română