Când are inima nevoie de a trăi zărești naluci care nu au un chip anume. Par doar umbre neștiute și totuși cunoscute care provin parcă dintr-o viață viitoare. Te zăresc parcă aievea cum aștepți un răsărit, al sufletului veșnic, spre a iubi un Făt Frumos.
Nu sunt eu nici zmeul negru din basmele demult apuse ci un muritor de rând, efemer al existenței pământești. Gândurile noastre sunt împreună și dansează în așteptare dirijate de o inimă care renaște din propria sa cenușă. Fizic nu ne cunoaștem încă și totuși suntem atât de aproape și ne spunem toate vorbele care vor prinde glas într-un viitor necunoscut. Zâmbetul tău este precum râul muntelui de primăvară, care și acum își face loc printre gheață și stânci netede. Privirea ta blândă sunt a soarelui raze și tu, cu ființa ta, ești cerul existenței mele viitoare. Mijlocul tău este pajistea lină și deasă pe care vreau să o cuprind, iar gleznele tale sunt firele de iarbă care primăvara sunt fragede și își așteaptă dezmierdarea lină a brațelor mele.
Poate tu mă știi deja pentru că te-am cuprins într-o îmbrățișare din visele mele noaptea. Ziua te zăresc aievea și tot pășim unul lângă altul, tot ținându-ne de mână până la marea cea albastră și urcând munții vieții spre a noastră mare iubire. Ești o iluzie încă și eu sunt aievea parcă și suntem împreună dinainte de a ne naște.
Știu că nu ne cunoaștem încă fizic și nici trupesc, dar îți scriu aceste rânduri sincere, din suflet, cu ocazia unei zile în care inimile noastre vor porni un drum etern deschizîndu-ne visarea spre a ne știi mai des, mai des. Până când ne vom cunoaște ți-am scriu eu aceste rânduri, un muritor de rând anonim, care așteaptă să te cunoască și să-ți știe al tău chip. Al tău pentru o viață și dincolo de ea! Eu…în seara aceasta
Sensibilități 