Ceața

Ceața vremurilor noastre, care încă ne înalță, care tot tresare veșnic arătând a dimineață. Din ivirea zorilor vesteji tot ne ridică a lor chemare, spre a trecerii unui suflet, zgomot auzit de toacă. Undeva, în ceața deasă, pentru a lumii desteptare, se aude un tril de cioară și un semnal al unui cocoș. Lumea încet, percepe graiul, într-o trezire, lină și înceată precum zborul unei păsări, care va veni la primăvară. Iarba, învăluită în ceață, zgribulita pe alocuri strălucește unor ochi și trece neobservată, doar călcată în picioare pentru alți bipezi grăbiți. Într-o densă depărtare, tot mai plină de mister, un latrat se întâlnește cu un muget gros, întrerupt de un behait. Copacii aplaudă scena și spectacolul pe cinste, oferit de ceața deasă, deranjata doar de razele unui soare, cam fricos și zgribulit, care schițează doar un zâmbet palid printre valurile negurei și a naturii dând de știre că suflarea se trezește. Glasurile celor care încă vorbesc pentru a se înțelege, oameni precum le este denumirea dată de Atotputernic, cred că o căldură lină va însoți toată suflarea în ceasurile ce au să vină. Totuși, neintelegand prezentul, păsările nestiutoare, porumbei și alți eroi inaripati, mai vestesc că nu peste multă vreme va veni și primăvara. Chiar șoptesc, timid și grav, spre a naturii bucurie, la o poartă a unei case erau doi îndrăgostiți de viață, care își sarbatoreau dansul inimilor lor, și că mai există încă o speranță de iubire și de o veselie.
Așa cum se tot deștepta, un porumbel mai caută hrana, nu aceea pentru trup, ci aceea sufletească, care este cea mai rară dintre podoabele lumii noastre. Mâncare avea, pesemne, din grauntele unei căruțe trecute odinioară. La o mică depărtare se zareau câteva miezuri ale unei paini, recent coapte de la o brutărie apropiată. Până la urmă nici sufletul și nici inima unor dobitoace nu se hrănește nici cu miezuri sau grăunțe. Ca și a oamenilor liniște și a vieții nemurire vrea o cantitate care nu se mai măsoară în grame sau kilograme și nici nu este așezată pe un cântar anume, spre a lumii împlinire. Doar speranța, chiar dacă tot mai înșeală, tot trăiește în realitate și se hrănește din iluzii. Așa este de când a fost lumea aceasta născută…