O nebunie

Nu știu de ce mi s-a părut ziua de ieri o nebunie. Poate pentru că nu m-am aflat niciodată în postura de a alerga pur și simplu prin cartier. În schimb ieri dimineață văzând și soarele de afară parcă nu aveam chef de alergat. Totuși cross-urile care se apropie mă îndemnau să alerg. Numai că nu aveam chef să merg până la Platoul Cornesti. Din acest motiv am început să mă îmbrac pentru alergat și nu știam unde să alerg. Mi-am luat portmoneul, căștile în urechi și am pornit. La un moment fiind pe trotuar am văzut că nu sunt mulți oameni. Am ajuns pe un mal al pârâului Poklos și am început încălzirea. Picioarele după aceea au început să se miște și pe măsură ce atingeam asfaltul mă deranja talpa de la piciorul drept. Entuziasmul era prea mare plus și faptul că dacă mă opream categoric aș fi avut o zi proastă așa că am alergat mai departe. Pace-ul era foarte slab plus că trebuia să fiu atent și ca la traversarea pe strada de pietoni să nu fie mașini în apropiere. După primii trei kilometri durerea era doar o amintire urâtă din urmă cu doi kilometri și picioarele începeau să se relaxeze. Aveam impresia că oamenii se uită ciudat la mine numai că picioarele continuau să se miște. Mai relaxat am început să urc un deal mai mic și să cobor puțin fără să mă intereseze de oamenii din jurul meu sau de vreun câine care mergea mai dezordonat. Când aplicația a anunțat zece kilometri am preferat să schimb traseul ajungând prin zona unde alergam în timpul pandemiei. Este ciudat cum un loc rămâne neschimbat și noi nu mai suntem aceeași oameni. Considerând că ajung 12 kilometri m-am oprit la un magazin “Doi pași” pentru a face anumite cumpărături. În momentul în care am ieșit din magazin și cu o plasuta în mână corpul mai dorea să alerge. Așa că părând ca un hoț care a furat ceva dintr-un magazin și este urmărit de poliție, vorba vine că eram lângă sediul Jandarmeriei, am continuat să alerg. Eram liber și vedeam doar traseul până când, de după un gard un câine a început să mă certe. M-am întors și ajungând în fața blocului în care locuiesc aplicația de alergat mă anunța că am ajuns la 14 kilometri. De fapt alergasem două ore și opt minute prin cartier fără să mă interese de oamenii din jurul meu, mașini sau alte lucruri. Din aceste motive iubesc alergatul pentru că de fiecare dată scoate din mine părți de care de multe ori uit de ele. În cinstea celor două ore și opt minute de alergat m-am înscris oficial la “Mureș Half Maraton ” la cursa de zece kilometri din orașul Târgu Mureș. Totuși sentimentul că am mai trăit acest an încă persistă. Vom vedea dacă și cu aceleași sentimente de bucurie sportivă și dezamăgire sentimentală ca în anul 2019 .