Povestea ploii îndrăgostite

A fost atât de demult o poveste despre viață și iubire încât de abia dacă Timpul dacă o mai țin minte și doar puțini oameni mai vorbesc despre ea astăzi. Era perioada în care Ploaia stătea liniștită acolo sus în Cer, bucurându-se că Soarele pustia totul acolo jos pe Pământ. Creatorul, devenind milos a chemat la El Ploaia certând-o pentru lenea și lipsa ei de compasiune față de oameni. Supunandu-se voinței Creatorului și-a adunat Norii și le-a poruncit ca să înceapă ca să se răzbune pentru că au fost certați. Furtuna și Fulgerele au preluat ei conducerea armatei Norilor și au îndemnat Picăturile de ploaie ca să coboare pe Pământ. Vântul a ascultat și el porunca lor și a început, totuși dominat de gânduri bune, ca să vestească oamenilor și naturii că Furtuna și Fulgerele doresc ca să-și dezlănțuie răzbunarea pe Pământ.

Odată ce cele două fenomene ale naturii au pornit spre pământ, Ploaia a început și ea ca să coboare împreună cu Picăturile de ploaie, începând să danseze printre oameni și copaci. La un moment dat Ploaia a observat un copac falnic într-o pădure și simțindu-se atrasă de el a poruncit Furtunii, Fulgerelor și Picăturilor de ploaie ca să se concentreze mai mult asupra lui. Copacul însă cu cât era lovit cu atât era mai falnic și mai sfidător în fața fenomenelor naturii. Atunci Ploaia s-a simțit descurajata de îndrăzneala lui și a fost cuprinsă de o stare de liniște ciudată atunci când era în preajma copacului. Le-a cerut Furtunii și Fulgerelor să oprească marșul lor răzbunător și picaturilor de ploaie să vină mai multe deasupra copacului. În fiecare dimineață picaturile de ploaie veneau mai multe deasupra copacului revigorandu-l de fiecare dată. El nu contenea din a mulțumi Ploii pentru bunătatea și grija ei. Devenea vizibil pentru ceilalți copaci din pădure că Ploaia prinse drag față de copac și începeau să devină invidioși pentru dragostea lor. Cu cât Ploaia vizita Copacul cu atât el devenea mai frumos și mai falnic. Într-o zi însă ceilalți copaci s-au plâns și Creatorului de această poveste, însă El nu i-a băgat în seama pentru că știa că Ploaia era prea plină deja de iubire față de natură. A avertizat-o însă, că spre deosebire de ea copacii nu sunt veșnici și că va suferi atunci când Copacul ei nu va mai fi. Iubirea Ploii însă nu avea de gând de a înțelege sfaturile Creatorului.

Timpul nu a mai îndrăznit ca să numere zilele, săptămânile sau anii iubirii dintre Ploaie și copac. Totuși atunci când într-o dimineață când Soarele devenea mai palid, Ploaia trezindu-se dintr-un somn adânc a decis ca să-și viziteze iubirea sa, Copacul. Știa pădurea pe de rost și când a coborât peste ea în locul Copacului era doar un butuc amărât și nu era nici urmă de Copacul ei. Atunci nervoasă a întrebat unde este Copacul ei și o voce firavă i-a răspuns “Eu sunt. Am rămas doar un butuc pentru că drujbele și securile oamenilor nu au mai avut milă de mine.” Ploaia supărată pe Creator și pe oameni a început ca să adune Furtuna și Fulgerele pentru a dezlănțui iadul asupra pădurii. Plângeau crengile și frunzele, dar ea nu avea milă de ele. După ce s-a liniștit a fost din nou certata de Creator care i-a spus la final “Puteai iubi și butucul nu numai Copacul. Așa cum te-am avertizat Copacii nu sunt veșnici ca și tine. Acum te așteaptă suferința. ” Ploaia dându-și seama de greșeala ei a coborât cu Picăturile de ploaie deasupra pădurii și în locul butucului se afla un fir firav plantat de oameni.

Din aceea zi se spune că Ploaia revarsă de fiecare dată lacrimile ei peste locul unde a fost Copacul ei și cheamă întotdeauna Vântul pentru a vesti maturii că pe Pământ va coborâ Furtuna și Fulgerele întocmai pentru a simboliza nervii și supărarea ei pentru că oamenii i-au tăiat Copacul ei drag. Îndeosebi vremea năprasnica se dezlănțuie vara pentru că atunci a fost momentul în care Ploaia s-a îndrăgostit de un Copac. Sfârșit!