La data 11 februarie 1866 Alexandru Ioan Cuza este silit să abdice ca urmare a unei conjuraţii pregătite de un grup de complotiști conservatori şi liberali radicali, organizați în ceea ce presa din acea perioadă a numit „monstruoasa coaliţie” și care în noaptea de 10/11 februarie 1866 la orele 5, au pătruns în Palatul Domnesc și l-au silit pe Cuza să semneze abdicarea de la tron. Complotiștii au reușit să realizeze această acțiune atrăgând de partea lor o facțiune a armatei condusă de colonelul Nicolae Haralambie, ajutat fiind de Lascăr Catargiu, reprezentantul conservatorilor și de Nicolae Golescu, reprezentantul liberalilor. Toți aceștia s-au raliat împotriva lui Cuza din cauza reformelor inițiate de domnitor, reforme care loveau în interesele financiare a multor politicieni din acea vreme. Trebuie reţinut faptul că încă din primii ani de domnie, Alexandru Ioan Cuza a intrat în conflict cu unii reprezentanți ai clasei politice, fapt pentru care domnitorul a fost obligat să instaureze un regim autoritar ce a dus în cele din urmă la scăderea prestigiului său. Acest lucru este dovedit de faptul că imediat după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza se va forma o locotenenţă domnească şi un guvern provizoriu condus de Ion Ghica, care de mai multe ori şi-a manifestat deschis dorința de aducere a unei dinastii străine la conducerea țării. Fostului domnitor i s-a permis să plece spre Austria, iar restul vieții sale și-a petrecut-o în exil și chiar dacă încercat să revină în țară de mai multe ori, nu a reușit, deoarece Consiliul de Miniștri a refuzat să-i acorde permis de intrare în țară. Astfel, Alexandru Ioan Cuza a murit în exil la Heidelberg în Germania în 1873 la vârsta de 53 ani, fiind înmormântat inițial la Biserica Domnească de la Ruginoasa, iar după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iași.
Surse: http://www.wikipedia.org
lecțiadeistorie.ro
Sensibilități 