Răul provoacă râsete

Am ajuns ca să trăim în țara în care dacă un om pățește ceva rău ca să râdem de el. Dacă cineva se împiedică pur și simplu pe trotuar și cade izbucnim în râs. De asemenea la fel se întâmplă dacă un om vedem că un om este palid și se simte rău. Într-o altă situație dacă om este furat râdem și spunem că este un fraier că s-a lăsat furat. O altă situație dacă cineva suferă din ce motive dorim noi începem din nou ca să ne batem joc sau să facem caterincă de omul respectiv. Dacă cineva plânge procedăm la fel.

Deci chiar până aici am ajuns? Să nu conștientizăm suferința și să nu putem sub niciun chip să empatizam cu ceilalți? Mergem pe trotuar și asistăm la o scenă în care un bărbat bate o femeie. Cel mult râdem sau mai grav ignorăm povestea și mergem mai departe “căci cine știi a cui este și dacă are un cuțit”. Dacă vecinii noștri de bloc se ceartă sperăm doar ca să termine fără ca să ne intereseze că se poate întâmpla ceva grav. Vedem o persoană care are probleme psihice din nou râdem. Alte situații de viață mai cunoaștem care denotă lipsa noastră de umanitate și altruism. Spunem de multe ori că suntem dezamăgiți de oameni, dar cât de des ajutăm oamenii dezinteresați cu vorbe bune sau cu fapte? Mai suntem noi oamenii aceia care pot să fie umărul pe care plânge cineva fără ca să râdem de el, să avem beneficii și să devină un subiect de bârfă în conversațiile cu alte persoane? Răspunsul din păcate este prea negativ pentru un popor care este dotat de la natură cu sentimente bune și autentice. Numai că așa cum am stricat natura prin gunoaiele lăsate în urma noastră când am vizitat-o ultimele dați așa și sentimentele bune și frumoase parcă se strică pe zi ce trece. Sunt prea puțini oameni buni și frumoși în România care să empatizeze cu ceilalți oameni și să nu fie plini de venin pentru că au încă o conștiință. Parcurgem prea des expresia lui Murphy care spune că “atunci când văd un om venind cu intenții bune fug cât se poate de mult de el”.

Concluzia este amară din păcate și anume că locuitorii unei țări frumoase care pot ca să fie buni devin răi și plini de caterincă în fața râului. Când trebuie să luăm o atitudine față de problemele cotidiene nu luăm, dar când trebuie să fim împotriva purtării unei măști sau a unor restricții pandemice pline de haos politic voit suntem primii revoltați. Așa cum ar trebui să ne asumăm noi toți problemele din mediul în care trăim pentru că ele sunt acelea cu care ne confruntăm de fapt. Să nu mai fim atât de orbi și de surzi la problemele altor persoane și în mod special ale noastre. În gena noastră stă un suflet mare și în fiecare zi din sadism ne place să-l hrănim cu tot ceea ce este toxic în loc să consumăm frumosul de trei ori pe zi ca și mese principale făcând și mișcare în acest sens cel puțin treizeci de minute. Poate că așa nu ne vom mai lupta și cu atâta neputință cotidiană în fiecare zi. De restul are grijă numai Dumnezeu în zilele în care ne mai amintim de El în momentele de suferință căci atunci suntem chiar autentici în privința noastră și a puținilor prieteni pe care-i avem. În rest like-uri și distribuiri la postările laudative, dar de plâns fugim întocmai ca elevul pedepsit în alte perioade ale noastre la colț pentru a nu ne vedea nimeni. Așa suntem precum alegem noi să fim cu toate condițiile de climă de afară râzând în fața adevărului și a ceea ce de fapt ne deranjează. Actori de tragicomedie grăbiți care se pierd pe ei și odată cu ei o țară și o lume înconjurătoare. Mai mult nici nu putem spune..