Ne întoarcem…

De cele mai multe ori ca români refuzăm să vedem ceva anume din ambele privințe. În cazul de față ar fi nevoie să vedem profesorii ca un întreg unitar atât de la sat cât și de la oraș fără a le plasa în două lumi diferite. Așa că haideți în următoarea rânduri să fim și profesori nu doar de partea părinților sau a elevului.

În fiecare zi, de luni până vineri ne întoarcem la școală. Ne întoarcem la gripă, ne întoarcem la păduchi, la toaletele mizerabile din fundul curții, la frigul din clase, la băncile pe care zac manuale prost făcute și puține, la programele stufoase, la hârțogăraia fără frontiere a profesorului, la termenele limită. Ne întoarcem la violență și ură. Ne întoarcem la bullying, la amenințări și hărțuire.
În fiecare zi ne întoarcem la vechile obiceiuri și ne vom preface că totul este bine atâta timp cât nouă nu ni se întâmplă nimic rău. Nu ne pasă de greutățile celorlalți, nu ne încărcăm sufletește cu amărăciunea altora și închidem ochii atunci când lângă noi are loc o încălcare a legii.
Profesorilor din România le sunt încălcate flagrant drepturile. Nu au dreptul de a avea un statut al cadrelor didactice la fel ca și elevii. Clar se face o discriminare. Au însă un Cod de Etică care vine cu noi obligații. Drepturile lor nu contează, așa că sunt lăsate în așteptare de ani de zile. Cadrele didactice nu au un nomenclator al bolilor profesionale, așa că se pot îmbolnăvi “sănătoase”. Cadrele didactice nu merită considerația societății, ci blamarea acesteia în frunte cu toți factorii care coordonează activitatea acestora.
Cadrele didactice sunt victimele tuturor și și-au asumat cu tărie acest rol comportându-se cu teamă să nu deranjeze și să nu supere pe cineva ca nu cumva să fie pedepsite.
Noi, cadrele didactice, suferim de sindromul Stockholm. Suportăm acuze, injurii și ne complacem în postura de victime, în loc să ne ridicăm și să cerem drepturile care ne sunt permanent încălcate. De ce să deranjăm și să spunem ce ne doare? De ce să ieșim din linie și să facem front comun? Ne e frică să renunțăm la aparentul confort pe care credem că-l avem. Ne e frică să ne asumăm și să ne apărăm puținul pe care-l merităm.
Așadar, în fiecare zi ne întoarcem la “toate-s vechi și nouă-s toate”, ne întoarcem la violență și la agresorii noștri. Îi vom îmbrățișa mințindu-ne că li se va face milă de noi și ne vor lăsa în pace.
În fiecare zi ne întoarcem la școala noastră în care nu avem protecție și în care vom deveni toți victime mai devreme sau mai târziu. Revenim la promisiunile salariului mărit care culmea atrage pe debutanți, dar nu încălzește sufletul. Un suflet încărcat de module, hârtii, situații și justificări în fața părinților și a societății pentru motivul pentru care elevii nu mai învață. La a continua spectacolul ministerului care nu face ore în fiecare zi cu individualități cu capacități și limite. Un minister care merge la sky și aruncă miezurile inhatate de profesori. Noi care ne mulțumim cu puțin și luptăm pentru ca oamenii să învețe și din cauza unor uscături suntem văzuți toți la fel. O catedră didactică netinand cont numai de priceperi ci de pile, relații și cunoștințe și mai ales spate. Noi, profesorii care pregătim pentru concursuri și olimpiade și primim prea puțină recunoștință. În fond profesorii fiind dezbinați își merită soarta precum și tăcerea sindicatelor. Numai că problemele lor într-o țară unde este mai ușor să blamezi decât să ai empatie este mai simplu să condamnam insuficienta actului educativ în privința elevului decât să contribuim la dezvoltarea cunoașterii și în afara școlii. Bunul simț, respectul și nepunerea sub semnul întrebării a capacității cadrului didactic nu sunt decât rareori învățate în mediul din afara clasei. Ne întoarcem ca profesorii la toate acestea în fiecare zi de luni până vineri fără a schimba ceva în bine ci doar la a spera să nu fie mai rău. Noroc că minivacantele și vacanțele sunt tot mai dese altfel vina profesorilor ar fi și în privința iernii sau a verii.