Am o fantezie care nu cred că se va mai pune vreodată în practică. Am o fantezie cu o fată. Să nu vă gândiți că este erotică pentru că aceste rânduri nu și-ar merita rândurile din cauza decentei. Este despre o ea, eu și zăpadă. Să ieșim pur și simplu la o plimbare scârțâind zăpada sub noi. Văzând-o zâmbind să începem să ne bulgarim râzând. Alergând prin zăpadă dând în mintea copiilor să o prind în cele din urmă și să o sărut pasional în zăpadă. După aceea să ne tăvălim în zăpadă și stăm unul lângă celalalt tot departand picioarele și să zâmbim numai pentru că suntem împreună. Să facem împreună un om de zăpadă pe rând și să neczbenguim pe un tărâm unde să fim doar noi. La final să fim uzi de la zăpadă, dar să fim fericiți pentru că suntem împreună. Mă scuzați, dar nu cred că această fantezie o voi pune vreodată în practică. Nu pentru că m-aș desconsidera ci poate pentru că a vorbi despre iubire în acest sens pe acest blog este doar o pierdere de timp. Într-o viață în care totul se interpretează și se crede că este un mesaj pentru cineva o fantezie ca aceasta nu cred că se va întâmpla. Poate pentru că mai mult am încercat să nu simt decât să simt. Să nu înțelegeți greșit căci nu este din cauza experiențelor din trecut. Nu pot fi supărat pe cineva care m-a făcut să simt și să trăiesc așa cum a știut sau a putut ea. Ci din cauza mea se întâmplă. Pentru că odată cu înaintarea în vârstă devenim mai mult suma frustrărilor noastre decât a împlinirilor noastre. O fantezie are nevoie de o stare de fericire și a fi singur de ceva timp înseamnă să o idealizam. A idealiza în cele din urmă este a nu se întâmpla niciodată în forma în care o vrem și o simțim noi. Din acest motiv această fantezie nu va avea niciodată loc și este imposibilă.
Sensibilități 