Ploaia

Nu aș putea să definesc ploaia altfel decât o liniște profundă. O artă sublimă pornită de Sus care atinge asfaltul întocmai ca un poet care-și așterne ale lui versuri pe hârtie. Cel mai ușor și totuși profund sunet al naturii care calmează vulcanii stinsi ai senzațiilor noastre atunci când este inorat. Vulcani care așteaptă un rău ca să cuprindă viața. În momentul în care picurii de ploaie se aud calmează umanitatea izvorând liniștea prin toți porii sufletului nostru. Un sunet de pian a divinității care atinge clapele ca și cum vulcanii agitației nici nu ar fi existat vreodată. Agitația pornită din valul kilometrilor parcurși sau pur și simplu datorită curiozității personale pier. O liniște care mângâie geamul și aduna o baltă ca simbol a energiei noastre pozitive. Un optimism ne cuprinde în acele momente de parcă toată viața ar fi pictată de ploaie în culorile cele mai deschise posibil. Totuși o somnolență feerica ne lasă un întuneric care, amestecat cu picăturile de ploaie, ascunde o taină a vieții care are un nou început. O scuturare invizibilă care lasă toate grijile noastre în spate și subliniază proeminența entuziasmului și a clarității binelui. Nimic din ceea ce ploaia răsare nu este pentru a pieri și nimeni care binecuvântat de picuri nu poate să nu renască fără a cere ceva și primind totul fără altceva decât de a cerne mai departe harul lor. Așa aș descrie eu ploaia de astăzi în cele mai sărace cuvinte posibile scrise vreodată.