13.1.


La ceas de seară crengile din jur parcă mă apasă/ pășesc grăbit fără să mă uit la orizont/ eu oare mă îndrept spre acasă?/ sau sunt doar un veșnic mastodont. Un naiv care aleargă după fragede suspine/ râd când știu că nu-mi este bine/ zâmbesc numai când sunt vesel/ sunt actor sau doar un vechi menestrel. Nostalgiile se trezesc tot timpul/ încununarea de astăzi este golul/ unor locuri pe care le cutreieram/ Doamne, cum uităm să mai visăm. O umbră-mi pare al meu chip/ un visător închipuit/ nu este al vieții mele tertip/ sunt doar de ploaie jupuit. Văd oameni, dar nu văd fete/ aud, dar nu ascult povețe/ căci ploaia și vântul timpului mi le-au suflat pe toate/ astăzi am obosit să dau din coate. Caut frunze, dar copacii sunt goi/ văd plimbându-se tristeți noi/ zâmbesc ca și cum am ajuns/ acasă este încă de nepătruns. Într-o zi, când speranța încă nu se pierde/ căutând iar iarba verde/ o primăvară care nu mai vrea să vină/ iarna vieții există și o privim senină.

Published by PaulOvidiuM

Cand n-am mai avut nimic de pierdut, am castigat totul. Cand am incetat sa mai fiu cine eram, m-am gasit pe mine insumi. Cand am cunoscut umilinta, chiar si atunci, mi-am continuat drumul si am inteles ca eram liber sa-mi aleg soarta. Paulo Coelho

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: