Emil Garleanu


De Emil Garleanu am auzit prima dată de la bunica mea din partea tatălui. Avea obiceiul atât de frumos de a ne povesti, mie și surorii mele seara înainte de culcare. Cu un dar magic ne ducea în lumea poveștilor lui Tiparus Petru, Omul cu bota mare, Fata babei și Fata Moșneagului, a lui Liliut Cocosut și a Ursului păcălit de vulpe. Printre aceste povești era și cartea lui Emil Garleanu “Din lumea celor care nu cuvânta”. Avea harul, bunica mea de a vedea în fiecare animal un suflet la care să nu-i faci rău niciodată. Fiecare animal sau pasăre a curții avea rezervat locul pentru a fi hrănit. Câinele întotdeauna se numea Frunza și pisicile Ilus și Domut. Numai că bunica mea a zburat la Cer în urmă cu aproape 32 de ani și poate și prin aceste rânduri sufletul lui mai coboară printre noi. Pentru aceia dintre noi care mai au povești frumoase alături de bunicii lor las o poezie scrisă de Emil Garleanu și mulțumesc bunicii mele, care chiar dacă nu a făcut niciodată o zi de școală, m-a introdus în lumea magică a poveștilor.

Toate aceste rânduri au fost scrise în ziua în care Emil Gârleanu s-a născut, 5 Ianuarie în anul 1878 la Iași, România și a murit în ziua de 2 Iulie a anului 1914 la Câmpulung, Muscel, România. A fost și un prozator, regizor, scenarist de film și jurnalist român.

Frunza – Emil Gârleanu

Plesni mugurele, frunza
se trezi un pic boțită
la obraz.
Dar n-are-a face,
dacă soarele o place
și spre ea, timid, cutează
să-și îndrepte
prima rază.

Însă parcă fu prea scurtă
ziua-ntâi.

Și-atât de multă
noapte curge, fără zor,
și-n acest imens izvor
care-i timpu’,-ncât se vâră
în ea însăși,
la căldură,
tremurând de bucurie
că-i fu dat – și ei –
să fie.

Și a mai si pus-o Domnul,
colo sus,
că-i piere somnul
numai când se uită-n jos.
Da-i atâta de frumos
ce zărește –
orișiunde –
câ nu poate în boboc,
iarăși
a se mai ascunde.

Iar când zorii vin,
te ții,
numai surori – sute, mii –
prin copaci.
Și atâta-i place,
că foșnește mai dibace
decât toate la un loc
frunza noastră.

Ce noroc!
Azi a dat de rândunică.

Galben-verde, mort de frică,
prinde drag și de-un scatiu
sub crenguța ei.

– Musiu,
nu ai teamă dumneata,
că-s aici și am ureche.
Cântă și de mi-o plăcea
ți-oi găsi, cred,
și pereche.
Da’ să nu îmi ceri simbrie,
că renunț la companie!

Pic, pic, ciocănit de ploaie,
inima ți se înmoaie:
rândunica și scatiul
au fugit;

de-acum, pustiul
zilelor amăgitoare…

apoi, iar, raza de soare.

Dar mai crudă, mai geloasă,
să o ardă, zău, așa.

– Ce-am greșit?

Raza, tăioasă:
– Ce-a greșit? – auzi la ea.

Dar nici raza nu se-ndură
să îi ia culoarea, glasul…

numai toamna rea de gură,
vântul ce își bagă nasul
pretutindeni și-o furtună –
de nu poți să-ți mai dai seama
cine, pe ce se răzbună –
hotărât-au că e vremea
să se termine cu toate
deșănțatele petreceri
și cu…
frunzele bălțate.

Unele, ca niște fluturi,
în vârtejuri
tot mai line,
altele, doar de le scuturi,
cad,
dar ultima se ține
strâns, în vârf, nu s-ar lăsa;
poate doar de l-ar vedea
încă-o dată…
Pe scatiu.

– Uite-l!
Însă-i prea târziu.

Ignorată-ntâia oara,
ba, mai mult, izbită-n treacăt
de “musiu”, o frunză
zboară.

Taie singură văzduhul
și-și dă, ne-mpăcată, duhul…

Published by PaulOvidiuM

Cand n-am mai avut nimic de pierdut, am castigat totul. Cand am incetat sa mai fiu cine eram, m-am gasit pe mine insumi. Cand am cunoscut umilinta, chiar si atunci, mi-am continuat drumul si am inteles ca eram liber sa-mi aleg soarta. Paulo Coelho

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: