10.12


La bunica mea acasă casa este tot mai pustie/ nimeni nu mai deschide poarta/ nici câinele nu mai latră/ cocoșul nu mai cântă și vacile nu mai există. Cotețul este tot mai gol/ bota bunicii este aruncată/ căci nimeni nu o mai poartă/ astăzi nimeni nu mai poartă nici măcar o naframa vie. Sortul este pe un scaun/ unde bunica mea povestea cum a trăit în război/ cum muncea la Colectiv/ astăzi scaunul este gol și ea nu mai vrea să vină. Cuptorul este netomnit/ colacii și cocele nu mai sunt/ nici tuleii nu mai sunt aduși/ chiar dacă sărbătorile vin inima mea este tot pustie. Bunica mea s-a grăbit spre a pleca în locuri mai bune/ șade în Rai și odihnește/ eu, te rog mai hai la mine/ căci îmi este dor de dumneata. Lacrimile mele tot mai curg/ cerșind o clipă cu bunica/ coboară încă o dată/ să mă întrebi măcar dacă-mi este încă bine. Dumnezeu nu te mai lasă/ să mai vii aici la mine/ poate că acolo nu te mai doare/ astăzi îmi este iar dor de tine. Cuvintele par prea sărace/ în a-ți spune nostalgia vremurilor de odinioară/ cel puțin până ajung la tine/ știu că mă veghezi pentru că bunica mea este peste tot cu mine.

Published by PaulOvidiuM

Cand n-am mai avut nimic de pierdut, am castigat totul. Cand am incetat sa mai fiu cine eram, m-am gasit pe mine insumi. Cand am cunoscut umilinta, chiar si atunci, mi-am continuat drumul si am inteles ca eram liber sa-mi aleg soarta. Paulo Coelho

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: