La bunica mea acasă casa este tot mai pustie/ nimeni nu mai deschide poarta/ nici câinele nu mai latră/ cocoșul nu mai cântă și vacile nu mai există. Cotețul este tot mai gol/ bota bunicii este aruncată/ căci nimeni nu o mai poartă/ astăzi nimeni nu mai poartă nici măcar o naframa vie. Sortul este pe un scaun/ unde bunica mea povestea cum a trăit în război/ cum muncea la Colectiv/ astăzi scaunul este gol și ea nu mai vrea să vină. Cuptorul este netomnit/ colacii și cocele nu mai sunt/ nici tuleii nu mai sunt aduși/ chiar dacă sărbătorile vin inima mea este tot pustie. Bunica mea s-a grăbit spre a pleca în locuri mai bune/ șade în Rai și odihnește/ eu, te rog mai hai la mine/ căci îmi este dor de dumneata. Lacrimile mele tot mai curg/ cerșind o clipă cu bunica/ coboară încă o dată/ să mă întrebi măcar dacă-mi este încă bine. Dumnezeu nu te mai lasă/ să mai vii aici la mine/ poate că acolo nu te mai doare/ astăzi îmi este iar dor de tine. Cuvintele par prea sărace/ în a-ți spune nostalgia vremurilor de odinioară/ cel puțin până ajung la tine/ știu că mă veghezi pentru că bunica mea este peste tot cu mine.
Sensibilități 