
Într-o zi de 2 decembrie 1935 se năștea la Poiana Mărului, Mălini, județul Suceava Nicolae Labiș, unul dintre cei mai talentați poeți români. În ciuda faptului că a trăit doar 21 de ani, a lăsat o amprentă impresionantă în poezia și cultura românească. Puțini știu că o perioadă a folosit în publicarea versurilor sale și pseudonimul Niculai Mălin, un semn clar al iubirii pe care o purta pământului natal.
Poetul Gheorghe Tomozei a scris, după anul 1989: “Labiș este primul poet român disident… el a anunțat o pauză feroce între poezie și ideologia zilei. Mai mult decât sigur, închisoarea nu era prea departe pentru el.”
Iar criticul și academicianul Eugen Simion l-a supranumit, metaforic, „buzduganul unei generații”.
A murit într-un accident de tramvai în 22 decembrie 1956.
Fulg – Nicolae Labiş
Desfrunzit și prea bătrân,
tremură de frig gorunul.
Au căzut și-ntâii fulgi
și l-am prins din zbor pe unul.
Migălos lucrată-n fir,
floarea mică și rotundă
s-a topit și a murit
o minune de-o secundă.
M-am întors înduioșat
să scriu trista ei poveste;
despre-un fulg care-a venit
timpuriu și nu mai este.
Pentru ce n-ai mai rămas
în înaltul bolții tale,
de-ai venit atât de pur
spre noroaiele din vale?
Care vânt neliniștit,
răsucindu-te cu ură,
ți-a mânat către pământ
prea gingașa ta făptură?
Și de vreme ce sosiși,
pentru ce-ai dat morții vamă?
Nu puteai să fii de-argint,
ori de sticlă, ori de scamă?
Dar în vreme ce scriam
întrebarea mea nebună,
n-am văzut cum lângă geam
ninge-ntruna și întruna.
Iar când ochii mi-am-nălțat,
am văzut cum prin ninsoare
valea-ntreagă lumina
minunat scăpărătoare.