
Ciudat este cum o poză ne poate trezi anumite gânduri despre o persoană feminină care nici nu mai știm despre ea. Câteodată se întâmplă să cunoaștem o persoană de care, încă de la început nu vrem să ne desprindem. Suntem încântați de fiecare dată și parcă zburăm în înaltul cerului doar pentru a reveni pe pământ pentru a o lua în brațe și a săruta-o. Tot timpul aveam ceva de vorbit, zâmbit sau râs. Subiectele de înaltă cultură sau muzică au format un ideal feminin. O prima întâlnire și un prim sărut după care nici astăzi nu știu cum am ajuns acasă. Bătăile tot mai puternice ale inimii, tresărirea inimii când o vedeam și Raiul din săruturile ei. Toate astăzi nici nu mai există și au rămas doar în amintirile virtuale și ale sufletului. O poză dintr-o lume în care doi nebuni se iubeau ca și cum nimeni și nimic nu-i oprea. Un zâmbet, un sărut și o îmbrățișare au dispărut fără a știi când a fost ultima dată când au existat. Un surâs pentru că s-a întâmplat și o grimasa tristă că astăzi nimic, în afara unei poze, nu mai amintește de acele gânduri, sentimente sau speranțe. Finalul obișnuit al unei povești în care oamenii s-au despărțit pentru ca toată averea lor să devină un scrum și o viața o senzație a unei zile mohorâte ploioasă. Păcat că oamenii nu știu că au pierdut singurul lor drum autentic spre sentimente. Pentru restul banalului fericirea este un drum de piatră lipsit de apreciere și împlinire.