Cad frunzele abrupt pe un asfalt/ ca și cum ar fi clipe/ desprinse din copacul vieții/ și se transformă în amintiri. Amintirile zâmbitoare sunt dulci ca gânduri/ însă vai ce amar poartă/ clipele desprinse abrupt/ a unei iubiri care nu a fost ca să mai fie. Plâng copacii după viață/ căci toamna timpului nu are milă/ iau tot ceea ce înseamnă ființă/ și duce în iarna nesimțirii. Goi în suflet suntem/ uităm că lumea nu are un sfârșit/ aruncăm vorbele murdare/ crezând că iertarea va mai fi să fie. Plouă tot mai insistent/ melancolia ne cuprinde/ parcă am plânge după vorbele de ieri/ dar timpul doar merge înainte. Doar doi îndrăgostiți se plimba alene/ sub o umbrela a vorbelor grele/ căci doar iubirea mai are o armură/ față de răutatea venită din lume. Un câine zgribulit mai latră zgomotos către Luna/ oamenii pășesc mai agitat/ patrupedul cere doar hrană și un adăpost/ oamenii în schimb au și încă mai aduna. Cad frunze și ploua strident/ de parcă Apocalipsa pășește printre noi/ oamenii se tot grăbesc până în clipa de apoi/ când vrem clipe și viața nu mai are secunde.
Sensibilități 