Mama de George Coșbuc


În vaduri ape repezi curg
Şi vuiet dau în cale,
Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale.
Pe malul apei se-mpletesc
Cărări ce duc la moară –
Acolo, mamă, te zăresc
Pe tine-ntr-o căscioară.
Tu torci. Pe vatra veche ard,
Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard.
Iar flacăra lor geme:
Clipeşte-abia din când în când
Cu stingerea-n bătaie,
Lumini cu umbre-amestecând
Prin colţuri de odaie.
Cu tine două fete stau
Şi torc în rând cu tine;
Sunt încă mici şi tată n-au
Şi George nu mai vine.
Un basm cu pajuri şi cu zmei
Începe-acum o fată,
Tu taci ş-asculţi povestea ei
Şi stai îngândurată.
Şi firul tău se rupe des,
Căci gânduri te frământă.
Spui şoapte fără de-nţeles,
Şi ochii tăi stau ţântă.
Scapi fusul jos; nimic nu zici
Când fusul se desfiră…
Te uiţi la el şi nu-l ridici,
Şi fetele se miră.
… O, nu! Nu-i drept să te-ndoieşti!
La geam tu sari deodată,
Prin noapte-afară lung priveşti –

  • “Ce vezi? î întreab-o fată.
  • “Nimic… Mi s-a părut aşa!
    Şi jalea te răpune,
    Şi fiecare vorbă-a ta
    E plâns de-ngropăciune.
    Într-un târziu, neridicând
    De jos a ta privire:
  • “Eu simt că voi muri-n cuând,
    Că nu-mi mai sunt în fire…
    Mai ştiu şi eu la ce gândeam?
    Aveţi şi voi un frate…
    Mi s-a părut c-aud la geam
    Cu degetul cum bate.
    Dar n-a fost el!… Să-l văd venind,
    Aş mai trăi o viaţă.
    E dus, şi voi muri dorind
    Să-l văd o dată-n faţă.
    Aşa vrea poate Dumnezeu,
    Aşa mi-e datul sorţii,
    Să n-am eu pe băiatul meu
    La cap, în ceasul morţii!
    Afară-i vânt şi e-nnorat,
    Şi noaptea e târzie;
    Copilele ţi s-au culcat –
    Tu, inimă pustie,
    Stai tot la vatră-ncet plângând:
    E dus şi nu mai vine!
    Ş-adormi târziu cu mine-n gând
    Ca să visezi de mine!

Reprezintă o poezie pornită din sensibilitatea unui poet clasic și auzită prima dată în clasele de gimnaziu. O poezie care cuprinde dorul unei mame, poate chiar a poetului, care întotdeauna așteaptă copiii plecați în locurile străine. O generație care învăța aceste poezie metamorfozandu-se în dorul mamei care dorea să-și știe tot timpul copiii bine și aproape de ea. Poate că asemenea forme de iubire a unei mame sunt unice ca și exprimare în literatura românească și ar trebui să conștientizeze copiii cât de puternice sunt. Doar atunci când vom avea copii vom putea înțelege gândurile, preocupările și grija pe care ne poartă o mamă. Copiii ar fi nevoie să răsplătească prin grijă și iubire mama care întotdeauna ne poată în suflet și de multe ori, chiar dacă nu este perfecta, vrea ceea ce este mai bun pentru noi. Oricât ar părea de agasante câteodată întotdeauna în brațele unei mame vom găsi consolarea în momentele grele. Doar facand-o mândră prin notele foarte bune de la școală și prin comportamentul nostru frumos și bine crescuți putem să începem să returnam iubirea ei infinită. Oricât de mari am fi să nu uităm niciodată că întotdeauna vom fi copilul ei. În schimb să știm să o apreciem și să o ajutăm așa cum știm și putem noi pentru că plecarea ei din această lume lasă un gol de neînlocuit.

Published by PaulOvidiuM

Cand n-am mai avut nimic de pierdut, am castigat totul. Cand am incetat sa mai fiu cine eram, m-am gasit pe mine insumi. Cand am cunoscut umilinta, chiar si atunci, mi-am continuat drumul si am inteles ca eram liber sa-mi aleg soarta. Paulo Coelho

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: