Luna

La un început de noapte Luna începe, mai sfioasă, să se înalțe sus pe cer. Cum stătea ea liniștită zări pe o pajiște întinsă cum se întâlnesc ca prieteni un vers și cu un cântec. Ea ce luminează lumea și în acel coltisor de viață, își ciuli curioasă urechile, la ce și-ar putea să-și spună. După ce și-au dat binete și au întrebat de drumurile cutreierate, cântecul mai ingamfat i-a cerut să se prezinte. Între noi fie vorba nici nu mai știa că există. Versul începe să se prezinte pomenind ai lui părinți, dintr-o strofă de poezie și o strofă de un cântec cu eroi. Din așa părinți nu-i de mirare, că în ziua cea de astăzi, mai trăiește doar un vers. Despre frații și surorile lui nu se știe mai nimic. Poate au pierit sărmanii atunci când timpul i-a răpus. Tot vorbind ei despre toate numai ce mai auziră, că se apropie prin iarbă, venind parcă de nicăieri, și falos ca parcă Luna o arătare atât de sluta mai ales după al său port. Că la vorbă se înțelege că ce vorbea era fără rost. După nume Fără Rima, după suflet poate duios, căci venea carand în spate un mosneag când olog și când mai orb. Rimă părea să-i zică și era și obosit pentru că toată lumea îl folosește și se simte neîmplinit. După ce se salutară, Vers, Cântec, Rimă și Fără Rimă, începuseră a se înțelege numai trei căci al patrulea vorbea încă fără rost. Incepura a se întrece cine știe cel mai multe despre lume și despre scopul vieții lor. Fără Rimă, simțindu-se în plus, chiar pleca prin iarba deasă spre locuri mai zgomotoase. Ceilalți trei incepura cearta despre pricina întâlnirii și despre multe altele. De undeva de sus pe cer deodată se auzi o voce care-i îndemna tot mai puternic să-și împartă fiecare a sa menire în viață într-un cântec de demult. Versul când porni, Rima însoțea și Cântecul inmiresma tot câmpul cu a lor minunăție. Ce cântau era despre Lună care începuse a simți cum stelele dansau alături luminând tot ceea ce era viu. Mai departe nu se știe despre a lor menire în viață însă umblă vorba veche adesea că atunci când un cântec are rimă și versuri atunci umblă și colindă luminați numai de Lună.
Precum simplu se întrevede când este lumea împreună numai frumusețe iese și liniștea se așterne lin peste a oamenilor case. Când lăsăm în suflet zgomotul să se așterne devenim fără de rima si vorbind cam fără rost. Judecați voi, dragi oameni, dacă aceste rânduri simple și modeste sunt cu rost sau fără rost pentru că de aici nici eu nu mai știu. Poate totuși mai există un loc în care bunătatea, optimismul au rima lor. Prea este plin Pământul de supărări și de frică de ceva ce tot va trece…