O frunză și o privighetoare


În alte vremuri ale vietăților, atunci când razele soarelui călduroase încercau să-și facă loc prin lumea vie, printre ramuri apăru sub veșmântul renașterii primăvara. Ea făcea câmpiile să renască și copacii să cânte în așteptarea păsărilor care veneau de departe.  Pe un copac oarecare un mugur apăru zglobiu deșteptat de cântecul primăverii. Scoțând ochișorii zâmbea la copacul tată și la mama lui primăvara. Pe măsură ce timpul trecea mugurul creștea transformându-se într-o frumoasă frunză verde și înmiresmata. Copacul din care făcea parte se lăuda cu frunzele sale altor copaci seara când stătea la taifas seara după ce se așeza lângă ei prietena lor, Liniștea. Spunea copacul prietenei sale în șoaptă că printre sutele frunze a fost înzestrat cu cea mai frumoasă frunză pe care a avut-o vreodată. Frunza despre care vorbea, Mugura pe numele ei, are o asemenea frumusețe sufletească încât rar poți să mai întâlnești una la fel.  În fiecare dimineață când frunzele se trezeau veneau păsări din toate părțile locului pentru a le încânta dimineața și ziua care se năștea. În apropierea frunzei numită Mugura se auzea un cântec atât de frumos și lin încât și Liniștea se mai furișa câteodată ca să o asculte. Copacul, înțelept cum era, o primise cu crengile deschise astfel că repertoriul păsării se auzea tot mai aproape. Mugura, curioasă din fire, întrebase Vântul, nazdravan din fire și cunoscător a tot ceea ce era viu, cine este făptura care încântă sufletele și privirea frunzelor în fiecare dimineață. Auzise el prin crâng că numele ei era Privighetoarea numai că nu știa mai multe despre ea. Într-una dintre zile, când frunza Mugura își trezea ochii cu rouă, ochii ei s-au deschis fermecați de cea mai frumoasă făptură pe care o văzuse vreodată. Era pasărea care încânta auzul și fermeca privirea tuturor frunzelor și apropiindu-se de Mugura cântă duios “Sunt Privighetoarea. ” Rușinata și intimidata de o asemenea priveliște Mugura se clatină puțin făcând să alunece toată roua de pe ea și de pe frunzele apropiate. Chicotind și zâmbind, pasărea nu se îndepărta ci chiar se apropiase mai mult. Privighetoarea, profitând că Mugura se afla pe o creangă stabilă, se așeza acolo întocmai ca frunza să acopere soarele arzător. Începuse să cânte cea mai frumoasă melodie pe care o știa și frunza-și revenise la viață. Povestea se repeta în fiecare dimineață când frunza se deștepta  Privighetoarea venea și se așeza pe aceeași creangă unde Mugura o ferea de căldură și vânt. Celelalte frunze deja o invidiau pe frunză și căutau să atragă atenția păsării cu diferite avantaje, însă pasărea știa doar locul acela din copac. Deveniseră bune prietene și se asemuiau atât la suflet cât și la sentimente bune și gânduri. Cât a fost vara de lungă prietenia dintre Mugura și Privighetoare a devenit una sinceră și atât de frumoasă încât și copacul și Liniștea se mirau de frumusețea legăturii lor.   Într-o dimineață însă când Mugura se trezise parcă nici soarele nu mai bătea cu atât de mare putere și pasărea nu venise încă. Îngrijorată frunza întreba copacul despre ceea ce se întâmpla. I-a răspuns pe un ton aspru că Toamna începe să colinde prin acele locuri deja și că ea face ca păsările să plece și frunzele să-și schimbe culoarea și să-și părăsească copacii. Izbucnind în lacrimi, Mugura nu dorea ca să-și părăsească copacul și nici Privighetoarea ca să plece în țările călduroase. Atunci începuse să certe timpul și soarele pentru slăbirea puterilor sale. Din acest motiv verdele începuse să-i dispară și să se îngălbenească de tristețe.  Totuși printre miile de lacrimi la un moment dat simți o aripă pe seva sa și trăia ceva atât de frumos care se numea îmbrățișare. Era Privighetoarea care pe un ton trist venise ca să-și ia la revedere de la Mugura. “Dar eu nu voi mai fi aici când tu te vei întoarce la primăvară ” șopti frunza. Privighetoarea uitându-se trist cântă “Chiar dacă nu vei mai fi aici prietenia noastră nu va muri niciodată. Ea este dincolo de anotimpuri, frig și cald, depărtare sau apropiere. Prietenia sinceră se simte prin suflet și gândurile bune oriunde te duci în lume.” Atingând cu aripa încă o dată frunza  Privighetoarea zbura în zare părând un punct tot mai mic până când dispăru de tot. Timpul devenea tot mai friguros, iar Mugura devenea tot mai slăbită și cu toate încurajările copacului și regretele sale și ale vântului se desprinse într-un dans lin și molcom fiind acompaniată de Liniște. Devenise una dintre sutele de frunze de pe pământ acoperind semințele din interior în perioada iernii.  Povestea ne mai spune că primăvara când s-a întors Privighetoarea a zburat până la copacul unde era Mugura și acolo a găsit în același loc o frunză asemănătoare prietenei sale. Lacrimile siroiau pe obrajii ei când în locul frunzei vechi a găsit o frunză exact la fel și în același loc, cu același zâmbet și tot la fel de neîndemânatica ca și Mugura la privirea păsării. Copacul printre crengile sale i-a șoptit “Este tot Mugura, dar sub o altă formă. Pentru că prietenia sinceră într-adevăr nu moare niciodată!”.

Published by PaulOvidiuM

Cand n-am mai avut nimic de pierdut, am castigat totul. Cand am incetat sa mai fiu cine eram, m-am gasit pe mine insumi. Cand am cunoscut umilinta, chiar si atunci, mi-am continuat drumul si am inteles ca eram liber sa-mi aleg soarta. Paulo Coelho

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: