Cutreieretor de vise


Trecător prin această lume mi-am așternut visele într-o pistă de alergat. Aplaudau bietele frunze dansul picioarelor neînțeles de mulți oameni care nu au nevoie de o competiție pentru a se simți bine. Cu un ritm care este plin de viață am încheiat drumul victoriei cu mine însumi. Coborând în realitate din universul gândurilor mele am coborât încet ajungând într-o zonă unde ar fi trebuit să găsesc copacul în formă de inimă. Căutam cel puțin ceva să-mi amintească că acolo într-un timp neprecizat iubeam o blonduța. Numai că el, nu mai avea aceeași formă. Era un copac cu totul banal asemenea persoanelor și semnalelor de viață din partea celor pe care nu-i mai iubim. Orice gând sau sentiment bun ne deranjează și devine ridicol. O inimă care nu mai există topită în vâltoarea timpului care astăzi nu mai are nicio semnificație. Ciudat cum un loc atât de feeric a fost transformat în banal și ucigaș de vise. Nici măcar nu am mai recunoscut copacul și nici locul “tată, el este Ovi despre care ți-am vorbit”. Locul unde o minciună sfruntata dorea să devină un adevăr astăzi este doar o amăgire a unor sentimente. Infidelitatea, minciuna și amăgirea coboară prin același loc lăsând în urmă indiferența. Un chip virtual care se mai vede sau nu se mai vede în funcție de fițe și obiceiuri. Pășind cu aceste gânduri printre frunze și iluziile toamnei nimic nu mai amintește de toamna iubirii mele cele mai frumoase. Distrusă de gesturi și privațiuni astăzi este învinsă de o realitate comodă și din ce în ce mai lasă. Un cuvânt care nu-și mai are rostul și o pseudoiubire năruita prin minciună și infidelitate nu-și mai găsește prietenia. Este asemenea frunzelor căzute pe trotuar calcate fără milă de oameni sau maturate. Toate pentru a nu mai aminti că toamna iubirii mele a fost sfărâmata ca și cum nici nu ar fi existat. Sufletul și gândurile când ajung în locurile ei familiare o mai întreabă haotic “cum ai murit ca și cum nici nu ai fi existat?”. Răspunsul rămâne metaforic și demn de un Bacovia melancolic care nu cunoaște nostalgia toamnei iubirii mele. În vid ajungem pentru a spera că într-o zi vom pleca spre simțirea altor orizonturi mai senine și liniștite. Până atunci potopul peste nostalgia gândurilor noastre de astăzi.

Published by PaulOvidiuM

Cand n-am mai avut nimic de pierdut, am castigat totul. Cand am incetat sa mai fiu cine eram, m-am gasit pe mine insumi. Cand am cunoscut umilinta, chiar si atunci, mi-am continuat drumul si am inteles ca eram liber sa-mi aleg soarta. Paulo Coelho

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: