Mistrețul cu colți de argint de Ștefan Augustin Doinas


Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,
cântă dintr-un flaut de os şi zicea:.

  • Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
    mistreţul cu colţi de argint, fioros,
    ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
    copita şi blana şi ochiul sticlos..
  • Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,
    mistreţul acela nu vine pe-aici.
    Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
    ori vulpile roşii, ori iepurii mici..

Dar prinţul trecea zâmbitor înainte
privea printre arbori atent la culori,
lăsând în culcuş căprioara cuminte
şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:

  • Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn
    mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
    veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!..
  • Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
    zicea servitorul privindu-l isteţ.
    Dar el răspundea întorcându-se: – Taci..
    Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:

  • Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
    mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
    veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!..
  • Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,

zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.
Dar el răspundea întorcându-se: – Taci..
Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:

  • Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
    mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
    veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!..
  • Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
    zicea servitorul râzând cu dispreţ.
    Dar el răspunde întorcându-se: – Taci..
    Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.

  • Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
    oprind vânătoarea mistreţului meu?
    Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
    Ce veştedă frunză mă bate mereu?..
  • Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
    chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
    Ascultă cum latră copoii gonindu-l..
    Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. – Taci.

Mai bine ia cornul şi sună întruna.
Să suni până mor, către cerul senin..
Atunci asfinţi după creste luna
şi cornul sună, însă foarte puţin.

Published by PaulOvidiuM

Cand n-am mai avut nimic de pierdut, am castigat totul. Cand am incetat sa mai fiu cine eram, m-am gasit pe mine insumi. Cand am cunoscut umilinta, chiar si atunci, mi-am continuat drumul si am inteles ca eram liber sa-mi aleg soarta. Paulo Coelho

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: