Cuvintele


Se aflau la aceeași masă ca în fiecare zi în ultimii două zeci și opt de ani. Se auzeau doar molfaielile lor. Cuvintele doreau ca să iasă, însă nu-și mai găseau drumul. Doar atât s-a auzit “Este bună?” Și un răspuns provenit din instinct “Da.” Erau doi străini care împărțeau două verighete și onomatopeele erau singurele care se legau între ei. Din două persoane care încă de când s-au cunoscut cuvintele curgeau lin astăzi nu mai doreau să iasă. Ele au început să scadă pe măsura trecerii timpului. Copilul lor a devenit o legătură pentru ei stârnind entuziasmul, mirarea și satisfacția. Era stabilit în alt oraș și unul dintre subiectele obișnuite era el. Atunci când cuvintele se epuizau se duceau fiecare în camera lui pentru a se așeza în fața televizorului. Nu mai dormeau în același pat de când copilul lor a plecat. Sub pretextul acapararii unei telecomenzi și apoi din obișnuință totul se încheia. Erau fiecare în spațiul lui privat fără a se mai destăinui unul altuia. Ea i-a luat farfuria din față și el, ridicându-se de la masă a dat drumul la apă. Nici măcar ochii lor nu se mai căutau și zâmbetul devenise un basm demult uitat. Un pufait și el ieșise din bucătărie pentru a evada în lumea televizorului. Un sunet al telefonului ei a reamintit casei vocea ei. “Ce faci, mamă dragă?”. După aceea o pauză și “Da. Suntem bine. Acum am mâncat ” și alte cuvinte care s-au auzit mai încet. Ea, așa cum făcea de obicei l-a anunțat pe el că a sunat copilul lor. “Este bine ” a încheiat ea scurta conversație. Câteva cuvinte despre locul de muncă a copilului și sănătate deja deveniseră un abuz verbal pentru amândoi. În gândurile lor a circulat cuvântul divorț, dar imediat a fost învins de argumentele “cine se mai uita la mine la anii aceștia?” sau “ce va zice lumea?”. Totul se stinsese așa cum a dorit să aprindă viața cuvintele. Numai că nici ea nu ar fi dorit să renunțe la averea lor din ultimii douăzeci și opt de ani. Plus că un proces ar fi fost mult prea costisitor. Lui cel puțin avea cine să-i facă de mâncare, curățenie și ea avea o anume fidelitate a ei. Cel puțin în lumea de pe Facebook păreau fericiți împreună. După ce poza era postată se înstrăinau ca de obicei. Erau doar două statui fiecare pe soclul lui unde nu mai era nevoie de sentimente sau comunicare. Cuvintele între ei nu-și mai aveau rostul atât timp cât reciproc și-au creat un confort din care nu doreau să evadeze. Nu-și reproșau timpul mai lung petrecut câteodată în afara casei. Suspiciunea infidelității a planat reciproc, dar nu și-au reproșat-o. Știau că de fiecare dată se întoarce celălalt în casa lor. Cuvintele de iubire erau îngropate demult și doar necesitatea era cu ei în fiecare zi. Și-au acordat cuvintele de libertate atât timp cât ei acoperă nevoile. După douăzeci și opt de ani nu mai aveau nevoie de cuvinte. Le-au aruncat în ziua în care sentimentele lor au dispărut. Acum erau doar cuvintele obișnuite și erau fericiți în acest fel. Sfârșit!

Published by PaulOvidiuM

Cand n-am mai avut nimic de pierdut, am castigat totul. Cand am incetat sa mai fiu cine eram, m-am gasit pe mine insumi. Cand am cunoscut umilinta, chiar si atunci, mi-am continuat drumul si am inteles ca eram liber sa-mi aleg soarta. Paulo Coelho

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: