De câte ori nu s-a întâmplat în viața noastră ca să fim la pământ și să fim dezamăgiți de oameni. În acele momente nu mai doream ca să vedem pe cineva pentru că orice ne-ar fi spus nu ne-ar fi ajutat cu ceva. Deveneam morocănoși și agresivi, iar simplul fapt că primeam soluții ne deranja și mai mult. Intram și mai mult în cochilia noastră așteptând un ajutor de undeva și tot mai mult se lăsa așteptat. Deodată din senin și plină de neprevăzut a apărut o mână de ajutor care ne împingea de la spate și ne șoptea “Va fi bine!”. Nu înțelegeam ideea de binele imposibil ca să devină posibil și totuși parcă ajungeam ca să simțim că de pe cerul nostru încep ca să dispară norii negri. Încet devin plumburii și apoi albi. Dintr-o dată puf! ca prin magie totul devine senin și începem ușor și timid ca să zâmbim. Asemenea unei raze de soare care se îndeasă printre nori într-o zi ploioasă așa și zâmbetul nostru încearcă a-și face loc pe fața noastră încruntată. Devenim scuturati de tot pesimismul și soarele devine mai puternic și mai cald. Viața noastră în acele momente merită un nou început și suntem deciși ca să ne înfruntăm problemele. De nicăieri apar soluții și mai multe soluții și problemele noastre devin uitate în negura timpului și a existenței personale bizare. Și totul a pornit de la o mână de ajutor întinsă care chiar dacă pare nedeslușita era tot a noastră împinsă de destin sau divinitate. Acelora dintre noi care nu au capacitatea noastră de a ne ridica de la pământ ar fi frumos ca să le întindem mâna noastră pentru a face acest lucru. Poate așa viața aceasta mai are și o nuanță de basm cu finaluri fericite de fiecare dată când credem că zmeii ne-au învins încă o dată. Ridicând pe alți oameni de fapt ne ridicăm pe noi tot mai sus. Poate într-o zi o să aflăm că am fost și stele pe cerul nocturn al unor persoane și nici măcar nu am știut sau simțit.
Sensibilități 