Prin mâinile lui Ion Vlasiu


VLASIU Ion, se naște în ziua de 6 mai a anului 1908, comuna Lechinta, judetul Mures — moare în ziua de 18 decembrie a anului 1997 în orașul București.
A fost un fiu de țărani. Rămas orfan de ambii părinți, crescut de bunicii dinspre mama sa în satul Ogra, pe Mures, peisajul acestui sat și figurile celor doi bunici marchează proza evocatoare a lui Ion Vlasiu. A studiat șase clase primare; Școala de arte și meserii (sectia tâmplărie) din orașul Târgu Mureș.

A absolvit patru clase de liceu la Sighișoara. Academia de Arte frumoase (secția artistică) din Cluj-Napoca. Profesor de desen la Școala de ucenici (Cluj-Napoca, 1936). A fost Tâmplar la fabrica de mobile din Târgu-Mureș (1937). A lucrat ca tâmplar la C.F.R. (Bucuresti, 1938-l939).

Profesor de artă decorativă la Academia. de Arte frumoase din Timișoara (1938-1939). Subinspector general al artelor pentru Transilvania (1943-l946). Expoziții personale, din 1933, la Cluj, București, Paris (1938), Premiul „Adamachi“ pentru literatură al Academiei (1939). Premiul „Simu“ pentru sculptură (1942). Autor a numeroase monumente publice din București, Sighișoara, Galați, Cluj-Napoca s. a. (Horea, Closca și Crisan, Creangă, Aurel Vlaicu, . Chendi, N. Filipescu etc.). Poet al pietrei și lemnului, arta sa sculpturala se caracterizează prin modelaje puternice, expresive, afirmând vitalismul, tensiunea, energia. În pictură, pasta plină de seva și materialitate, de un colorit viu, vegetal, este suportul unei viziuni fragede, decorative, înrudita cu iconografia populară, în literatură debutează cu poezie în revista “O lume nouă “(1932, Cluj). Micul „roman” autobiografic ,”Am plecat din sat ” publicat în anul 1939. Colaborează la Hiperion, Herald, Caleidoscop, Societatea de mâine, Patria, Gând romanesc, Țara nouă, Actiunea, Dacia, Lumină și culoare, Ardealul, Tribuna, Gazeta literară, Contemporanul, Arta plastică (al carei redactor-șef a fost). Meditațiile sale despre artă, oameni, societate, fragmente dintr-un uriaș , jurnal”, sunt adunate în volum in spatiu si timp (1970-l973). A prefațat albumele N. Brana (1942) și Tuculescu (1966). A semnat și cu pseudonimul Saul, Pelaghia, Lukian Vlasiu, Gh. Scridon.

La apariția cărții ” Am plecat din sat (1939) provoacă o adevărată surpriză; autorul „se impune, dintr-o dată, cu însușiri ce vadesc pe predestinatul meșteșugar al scrisului” (Perpessicius ). Dificultatea comentatorilor (I. Breazu , I. Chinezu , M. Beniuc , T. Vianu ) nu era fixarea acestei proze într-o familie de spirite, ci inaderenta ei la o structura tradițională. Abia la a doua ediție mult amplificata (1957) se dezvăluie intenția unei construcții ciclice, din care au apărut apoi cărțile “Drum spre oameni” (1961) și “O singură iubire” (1965). Toate urmăresc procesul aspru al formării unui artist, printre dificultăți, îndoieli, frământări intime și de creație, într-o succesiune epică bine condusă, al cărei caracter de generalitate poate fi dedus dincolo de accentul autobiografic și el foarte evident. Factura operei nu e însă de „memorii”, ci aceea a unui „Kunstlerroman”, gen inventat de romanticii germani, unde experiența creatorului, tensiunea actului, conflictul cu sine și cu mediul (de cele mai multe ori ostil) sunt convertite în ideea de destin.

Din anecdoticul notat succint, din meditațiile risipite in „caietele” parțial editate apoi sub titlul în spațiu și timp (trei voi., 1970-l973), dar mai cu seamă din analiza creșterii unei viziuni artistice proprii, Ion Vlasiu construiește în ciclul său românesc o lume coerentă, consonanta cu opera sculptorului și pictorului tocmai fiindcă toate se regăsesc în cele din urmă în una și aceeași interioritate fecunda. Fara îndoială, cel mai realizat panou epic este “Am plecat din sat”, amestec – precum întreaga artă a lui Ion Vlasiu – de tradițional și modern. Proza tradițională, deoarece ea evoca o vârstă și un spațiu recurente în literatura română: copilăria la țară, șocul despărțirii de sat, impactul cu lumea citadina, diversitatea (și adversitatea) acesteia. Aparent, mozaicul întâmplărilor repetă tehnica „amintirilor din copilarie” ale marelui humulestean, cu aceleasi figuri tutelare: Mama, frumusețe de madona rustica, asprita de grijile copleșitoare ale unei gospodării ce se ruinează în lipsa barbatului, mort în război; ea însăși secerata de boala în plină tinerețe; Tatal – amestec de duioșie și asprime – dispărut și el devreme din zarea de înțelegere a Copilului; portretul hieratic al strabunicului (Bacu), dar mai ales extraordinarul cuplu al Bunei și Moșului, veghind fiecare în felul său, cu sentimente contrastante, soarta orfanului. Încă „patriarhale”, unele nuclee par inrudite cu “Amintirile” lui I. Agarbiceanu : jocuri, hoinareli, prietenii, plăceri ale vieții câmpenești, ceremonii rustice etc. Nu lipsește însă nici cealaltă realitate, care interzice orice estompare idilica: certuri aprige pentru pământ, relații familiale invrajbite, ciocniri temperamentale, dramele și modificările aduse de primul război mondial sau ceea ce es dincolo de „realitate”: fantasmele, cosmarele unei copilării plina de spaime, torturata de ispite și de întrebări ieșite din comun, nelinistind mentalitatea satului. Copilul pare să fie „în mrejele diavolului”, este poate un „copil schimbat”, un ritual magic de exorcizare încearcă în zadar să-l „vindece”. În fapt, el nu-i decât nesupus, incomod, nedocil, „mintos”: nu este cuminte, ci cu minte, un copil precoce.

„Nu-i de mirare că între multe alte porecle mi se mai zicea si Zgiila. Oi fi eu Zgiila, lasă să fiu, dar nici câte știam eu nu știau mulți.” Tonul este al lui Creanga , inclusiv autoironia și întorsătura de oralitate a frazei: „cum zic, eram în postul Paștilor”; „Daca stai și cugeți la toate întâmplările astea, apoi ușor poți crede că muierile din Lechinta aveau dreptate să mă ponegreasca, dar n-aveau, adica nu știu ce să mai cred și eu“; „Zice tata multe, ca omul nemulțumit. El ar fi vrut să fiu ca rupt din soare și eram și eu un copil ca toți copiii: când rău, când mai rău” etc. Unele portrete chiar sunt „povestite”, compuse din comentarii parentetice mai mult decât din trăsături plastice: fizionomiile se desprind însă cu precizie, deduse dintr-un gest, dintr-o schima, din mișcarea epica în fine, fiindcă Bacu, Buna, Mosu (și copiii lor: Tilie, Nelu, Niculita, Ana, Victorita), dar și Pascuciobanul, Gurghian-sluga, Valerie, Cicu-varu, Cicuvaru, Popa sau Dascalul au o prezentă anecdotica, uneori biografia lor este un mic „roman” condensat, dependent de „saga” familială: raportarea la Rebreanu și Pavel Dan în aceste nuclee epice trebuie căutate. Tonalitatea este aici aspră, gama cromatica rece, asemenea picturii dintr-o anumită fază a lui Ion Vlasiu, dominată de negrul și verdele metalic. Dar tot ca în pânzele lui, luciul de smalț al altor pagini (peisaje, scene de gen) amplifică impresia tihnita a povestirii cu sart, evocare a unei realități de mult dispărute.

Acestui nivel îi este tributar și lexicul povestitorului, care nu refuză stridentele coloristice, scriind gespri, golgoana, a bujdica, coropete, palateci, holda, coldus, vi suie, moboanda, ciutorna s.a. Voluptate în explorarea unor straturi „geologice”, satul este pentru Ion Vlasiu „Atlantida mea”. Dar tocmai acest sentiment al derivei și scufundării introduce în text o fibră de ironie amară, încât cunoscutul topos al „dezradacinarii” – frecvente în lirica ardelenilor – apare răsturnat. O exclamație ca aceasta: „Ce bun era satul!” ca și inserțiile sentimentale risipite ici-colo sau imaginea casei natale din Lechinta, căzută in paragină (ecou al cunoscutei poezii a rasinareanului) nu pot contracara febra „modernă” a nevoii de evadare în larg. De altfel, ciudățeniile copilului mereu în conflict cu mentalitatea colectivă și cu structurile arhaice, prevestesc neastamparul, curiozitatea, setea de noutate a viitorului artist. Rememorarea însăși începe cu o premonitorie dorință de desprindere: „Când eram mic, lumea era cu totul altfel. Greu de spus cum anume. Simteam că este împrejur, colo și colo, ca o ființă ciudată pe care o întrebi și ea tace zâmbind, ademenindu-te s-o urmezi și să mai întrebi, să tot întrebi”. Aceasta psihologie a interogatiei nu este – de pe acum – a creatorului? Ca și indecizia, de altfel. Începând cu aglomerarea faptelor de viață („vin spre mine întâmplările și nu știu cum să le adun.

Vin ca intr-un vis, toate deodată, nu știu de unde să încep”), ea continuă cu zigzagurile unei cariere ale carei peripeții și peregrinări formează întreaga materie a părții a doua, de dupa părăsirea „Atlantidei”: ucenicia de pictor, stagiul militar, Școala de meserii, condiția de muncitor, lumpen, boem, șomer, student în „arte“, suspect politic etc. Boala, sanatoriul, cazarma, atelierele, figurile prietenilor și profesorilor (Miron Radu Paraschivescu , Catul Bogdan, Romul Ladea, Tasse Demian s.a.), idila amoroasă (,,Ochi-verzi“) – toate modifică nu numai sufletul „copilului”, dar timbrul însuși al prozei. Racursiul, nervozitatea tonului, linia zgrunturoasa a desenului, explozia vitala țin de o tehnica expresionista. Artistul simte metamorfoza, dar și înstrăinarea. Abia acum este el „copilul schimbat” al mitului folcloric. Viața, ca și arta, este devenire, curgere, cautare, simbolul ei acvatic strabate proza lui Ion Vlasiu, identificat în prezența insinuanta, obsedanta a Mureșului curgând domol, „descantand”, tulbure când sufletul adolescentului este cuprins de febre, exultant și frenetic alteori. Copilul de altădată își facea vânt și se ducea la fund în „golgoana dracului”, de unde se întorcea la suprafață cu o piatră în gură. Ieșind din lupta tonifianta cu apă, tânărul avea să descopere mult mai târziu, pe malul râului, o uriașă, neobișnuită piatra albă. Ea îi apare ca un „dar” al Mureșului, vestind parcă vocația Sculptorului. Râul ca bucurie; Ogra cu lumea ei naivă și violenta; Orașul fascinant – iată spațiul și timpul sub semnul cărora se naște Artistul. În creația lui, „foita și delicatețea pecetluiesc un pact unic” (Tudor Vianu).

OPERA:
Am plecat din sat, amintiri. Sighisoara, 1938 (ed. II, 1957;
ed. III, 1979);
Amintiri, Bucuresti, 1941;
Poveste cu naluci, roman, Bucuresti, 1941;
Drum spre oameni, Sibiu, 1947;
Drum spre oameni, cu 10 reproduceri dupa sculpturile autorului, Bucuresti, 1961;
Puiul de veverita, povesti, Bucuresti, 1964;
O singura iubire. Bucuresti, 1965;
Drum spre oameni, I-III, Bucuresti, 1970;
In spatiu si timp, pagini de jurnal, I-III, Cluj, 1970-l973;
Lumea povestilor, Bucuresti, 1972 (ed. II, 1978);
Ghicitori, ghicitori. Bucuresti, 1973;
Cartea de toate zilele unui an, Cluj-Napoca, 1984;
Am plecat din sat, cu o pref. de D. Grigorescu, Bucuresti, 1988;
Monolog asimetric, roman, Bucuresti, 1988.

REFERINTE CRITICE:
I. Chinezu, in Gind romanesc, nr. l-6, 1939;
R. Demetrescu, in Pagini literare, nr. 3-5, 1939;
H. Stanca, in Symposion, nr. 2, 1939;
M. R. Paraschivescu, in Timpul, nr. 13;
98, 1941;
P. Martinescu, in Dacia rediviva, nr. 2, 1942;
O. Boitos, in Revue de Transylvanie, nr. VII-IX, 1944;
I. Breazu, Literatura Transilvaniei, 1944;
M. Beniuc, MesterulManole, 1957;
R. Enescu, in Tribuna, nr. 20, 1957;
I. Horea, in Viata Romaneasca, nr. 9, 1957;
T. Vianu, in Revue Roumaine, nr. 12, 1957;
N. Manolescu, in Contemporanul, nr. 47, 1962;
Perpessicius, Alte mentiuni, II, 1964;
V. Rapeanu, Noi si cei dinaintea noastra, 1966;
V. Ardeleanu, in Steaua, nr. 2, 1966;
I. Chinezu, Pagini de critica, 1969;
I. Vlad, in Tribuna, nr. 30, 1970;
idem, ibidem, nr. 53, 1970;
Perpessicius, Lecturi intermitente, 1971;
V. Fanache, „Gind romanesc”, 1973;
R. Guga, in Vatra, nr. 7, 1973;
I. Th. Ilea, Marturisirile unui anonim, 1974;
Camil Baltazar, Evocari si dialoguri literare, 1974;
R. Rusan, O discutie la masa tacerii, 1976;
I. Frunzetti, in Romania literara, nr. 11, 1978;
M. Toca, in Revue Roumaine, nr. 6-7, 1978;
I. Brad, in Romania literara, nr. 11, 1978;
A. Cosma, in Vatra, nr. 5, 1979;
M. Zaciu, Lancea lui Achile, 1980;
N. Antonescu, in Tribuna, nr. 14, 1982;
A. Cosma, in Vatra, nr. 5, 1983;
D. Culcer, in Romania literara, nr. 28, 1983;
E. Papu, in Luceafarul, nr. 8, 1984;
C. Ungureanu, in Orizont, nr. 9,1985;
idem, ibidem, nr. 5,1988;
I. Vlad, in Tribuna, nr. 23, 1988;
M. Zaciu, in Romania literara, nr. 19, 1988.






Published by PaulOvidiuM

Cand n-am mai avut nimic de pierdut, am castigat totul. Cand am incetat sa mai fiu cine eram, m-am gasit pe mine insumi. Cand am cunoscut umilinta, chiar si atunci, mi-am continuat drumul si am inteles ca eram liber sa-mi aleg soarta. Paulo Coelho

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: