Dans de Nicolae Labiș


Toamna îmi îneacă sufletul în fum…
toamna-mi poartă în suflet roiuri de frunzare.
Dansul trist al toamnei îl dansăm acum,
tragică beţie, moale legănare…

Sângeră vioara neagră-ntre oglinzi.
Gândurile-s moarte. Vrerile-s supuse.
Fără nicio şoaptă. Numai să-mi întinzi
brațele de aer ale clipei duse.

Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri.
Câtă deznădejde paşii noştri mână!
Ca un vânt ce smulge frunza din păduri,
ca un vânt ce-nvârte uşa din ţâţână…

Mâine dimineaţă o să fim străini,
vei privi tăcută mâine dimineaţă
cum prin descărnate tufe, în grădini,
se rotesc fuioare veştede de ceaţă…

Şi-ai să stai tăcută cum am stat şi eu,
când mi-am plâns iubirea destramată-n toamnă,
și-ai să-asculţi cum cornul vântului mereu
nourii pe ceruri către zări îndeamnă.

Pe când eu voi trece sub castani roşcaţi,
cu-mpietrite buze, palid, pe cărare,
și-or să mi se stingă paşii cadenţaţi –
în nisip, scrâşnită, laşă remuşcare…

Published by PaulOvidiuM

Cand n-am mai avut nimic de pierdut, am castigat totul. Cand am incetat sa mai fiu cine eram, m-am gasit pe mine insumi. Cand am cunoscut umilinta, chiar si atunci, mi-am continuat drumul si am inteles ca eram liber sa-mi aleg soarta. Paulo Coelho

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: