1.09.


Au, moarte cum nu ai bunici/ să le simți dorul în fiecare zi/ nimeni să nu te mai alinte/ moarte, tu nu ai milă de copii. Poveștile bunicii rămân nespuse/ atunci când ai smuls-o spre a duce-o spre ținuturi suse/ unde noi, cei rămași jos pe pământ/ să fim veșnic nemangaiati și uzi de lacrimi. La groapa lor să plângă frații/ plini de tristețe chiar și copiii/ moarte, cum nu ai tu, nici părinți sau soți/ să știi durerea lăsată în urma lor. Morții dacă ar putea/ de la groapă ei s-ar mai întoarce/ numai că tu, moarte, nu ai suflet/ să lași oamenii buni în viața pe pământ. Acolo în Rai bunicii se întâlnesc/ găsindu-și liniștea după o viață plină de muncă/ o lume întreagă se duce cu ei/ moarte, tu nu știi de iubirea omenească. Noi, cei rămași în viață/ o să-i facem ca să trăiască prin amintiri/ locul bunicii nu se ocupă niciodată/ întotdeauna va rămâne o casă goală acolo în sat. Pe prispa nu ne mai așteaptă nimeni/ cocoșul și găinile nu se mai aud/ nici câinele nu ne mai latră la poartă/ căci bunica a luat-o spre Rai în Sus.

Published by PaulOvidiuM

Cand n-am mai avut nimic de pierdut, am castigat totul. Cand am incetat sa mai fiu cine eram, m-am gasit pe mine insumi. Cand am cunoscut umilinta, chiar si atunci, mi-am continuat drumul si am inteles ca eram liber sa-mi aleg soarta. Paulo Coelho

2 thoughts on “1.09.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: