31.07


Aș fi uitat că suntem ploi/ torențiale câteodată/ cu fulgere și bubuituri/ spunem cuvinte fără piedici. Năvalnici coborâm din cer fără a ne pasa pe cine atingem/ atât timp cât vorbele duc la pământ/ nici nu mai contează că iubim/ și suntem la modul mai sublim. Rar mai suntem ploi liniștite/ care renasc natura la viață/ uităm că provocam și răni/ unele nu se mai vindeca niciodată. După navalnicele vorbe/ așteptăm schimbarea după norme/ ne uităm în jur ca niște snoabe/ cerșim un semn de bine din mulțime. Liniștea care se lasă/ taie orice bunătate/ crezând că facem bine prin rău/ este doar pentru a provoca alte furtuni. Acelea interioare nu au nici leac și nici astâmpăr/ fiind ploi ale răului cerșim apoi de la destin îndurare/ crezând că iertandu-ne pe noi/ am gasim iar o vindecare. Singurătatea ne devine apoi drag tovarăș/ oamenii ne ocolesc ușor/ și femeile frumoase prin rău pot să devină babe/ și bărbații la treizeci ani chiar moși. O singură lecție avem de învățat/ răul provocat de oameni trebuie iertat/ Dumnezeu se ocupă de răuvoitori/ din viața lor sau Sfânta Judecată vor fi ai Iadului frumoși silitori.

Published by PaulOvidiuM

Cand n-am mai avut nimic de pierdut, am castigat totul. Cand am incetat sa mai fiu cine eram, m-am gasit pe mine insumi. Cand am cunoscut umilinta, chiar si atunci, mi-am continuat drumul si am inteles ca eram liber sa-mi aleg soarta. Paulo Coelho

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: