Aș fi uitat că suntem ploi/ torențiale câteodată/ cu fulgere și bubuituri/ spunem cuvinte fără piedici. Năvalnici coborâm din cer fără a ne pasa pe cine atingem/ atât timp cât vorbele duc la pământ/ nici nu mai contează că iubim/ și suntem la modul mai sublim. Rar mai suntem ploi liniștite/ care renasc natura la viață/ uităm că provocam și răni/ unele nu se mai vindeca niciodată. După navalnicele vorbe/ așteptăm schimbarea după norme/ ne uităm în jur ca niște snoabe/ cerșim un semn de bine din mulțime. Liniștea care se lasă/ taie orice bunătate/ crezând că facem bine prin rău/ este doar pentru a provoca alte furtuni. Acelea interioare nu au nici leac și nici astâmpăr/ fiind ploi ale răului cerșim apoi de la destin îndurare/ crezând că iertandu-ne pe noi/ am gasim iar o vindecare. Singurătatea ne devine apoi drag tovarăș/ oamenii ne ocolesc ușor/ și femeile frumoase prin rău pot să devină babe/ și bărbații la treizeci ani chiar moși. O singură lecție avem de învățat/ răul provocat de oameni trebuie iertat/ Dumnezeu se ocupă de răuvoitori/ din viața lor sau Sfânta Judecată vor fi ai Iadului frumoși silitori.
Sensibilități 