De ce să ne îndrăgostim?


Este cel mai greu răspuns pentru a ne înțelege pe noi și a înțelege lumea. Ne îndrăgostim, credem că ea este aleasa și avem o relație cu ea. Trăim toate acestea cu o iluzie fără sfârșit pentru ca pe măsură ce inaintam să intervină certuri, scandaluri și supărări. Atunci ne întoarcem inevitabil în momentul începutului, momentul indragostirii când totul era frumos și feeric. De dragul acelor momente vom mai duce relația o perioadă pentru ca să ajungem într-o etapă în care nu mai avem ce duce. Practic încercăm o muncă a unui Sisif împingând o piatră la un deal care devine din ce în ce mai mare și mai grea. Fie că ne-am căsătorit între timp sau suntem numai într-o relație ne uităm la cealaltă persoană și vedem pur și simplu nimic. Inevitabilă constatare își face loc “nu mai ești ca la început “. Rupem relația cu persoana respectivă rămânând după un timp cu părerea bună despre ea tocmai datorită epocii indragostirii. După ce repetăm experiența de câteva ori cu același final sufletul nostru obosește. Credem cu tot dinadinsul că orice este frumos la început într-o relație devine urât la final. Este trist sentimentul când trecem pe lângă cineva sau ne uităm la ea care a însemnat lumea toată și să devenim goi în interior. Sunt oameni care cred că bărbații nu sunt așa numai că suntem și bărbați sensibili. Părerea generală merge și mai departe și anume că nu ar trebui să stăm prea mult în această stare. Poate că nici nu stăm, dar subconștientul nostru ne amintește de fiecare dată că orice a început frumos mai devreme sau mai târziu a devenit urât și apoi nimic. Vom pierde timpul dacă vom căuta vinovați sau circumstanțe atenuante. Avem nevoie de o persoană care să ne dea încredere absolută că mai merită să intram într-o relație. Altfel începând să ne obișnuim cu singurătatea ajungem ca să o iubim. Atât de tare iubim singurătatea și atât de mult încercăm să ne protejăm de suferința de după perioada indragostirii încât ca bărbați devenim de neînțeles pentru ceilalți. Numai că sunt zile în care sufletul vrea să se mai îndrăgostească și a doua zi nu mai ține minte nimic. Încercăm să ne îndrăgostim și nu mai putem. Când ajungem la vârsta de patruzeci de ani ne resemnam fără a avea cale de întoarcere. Ori găsim pe cineva cu care de la început să fie clar că putem să construim o relație sănătoasă ori ne legam viața de cu totul alte obiective și a avea o relație scade, odată cu trecerea timpului, de pe locul întâi până pe ultimul loc până când practic nici nu mai există. Nici nu mai contează și suportând critica celorlalți că nu avem o relație ne resemnam. Îmbrățișăm singurătatea ca pe ceva absolut normal și plăcut fără regrete sau o altă încercare de schimbare a situației. Astfel simțim și nu se poate și poate nici vrea în mod diferit…

Published by PaulOvidiuM

Cand n-am mai avut nimic de pierdut, am castigat totul. Cand am incetat sa mai fiu cine eram, m-am gasit pe mine insumi. Cand am cunoscut umilinta, chiar si atunci, mi-am continuat drumul si am inteles ca eram liber sa-mi aleg soarta. Paulo Coelho

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: