O fată în scaun cu rotile demnă de toată admirația


Aveam emoții pentru că aveam să cunosc o clasă a 5-a. Scările le-am urcat cu greu și am ajuns în fața unei săli de clasă. Scria “clasa a V-a”. Din înăuntrul sălii se auzea zgomot. Pe măsură ce zăvorul clasei a coborât ușa s-a deschis. Înăuntrul se așternuse liniștea. Ochii unor copilași au început să mă studieze. Drumul până la catedră mi s-a părut etern. Ajuns la catedră am spus tradiționalul “Bună ziua” la care mi s-a răspuns mai timid. La îndemnul meu copilașii s-au așezat lăsând în urma sunetelor scaunelor o liniște mormântala. Am început să mă prezint lăsându-i și pe ei să-și spună numele. Fiecare s-a ridicat în picioare spunându-și fără să respire numele și prenumele. Rândul numelor a ajuns la o fată cu ochelari. Parcă încerca să se ridice și nu a putut să facă acest lucru. “Domnule profesor ea nu poate să se ridice” s-a auzit vocea unui elev. “Nicio problemă” am adăugat eu. “Cum te numești?” am întrebat. “Numele meu este Briana și am unsprezece ani” vorbise ea mai greu. Părea că face un efort intens pentru a vorbi. “Îmi pare bine de cunoștiință. Facem ceea ce putem” am adăugat eu și am început povestea istoriei. În momentul în care s-a auzit soneria care anunța ieșirea din clasă o femeie a bocanit la ușă și a intrat până alături de Briana. “Ma scuzați, domnule profesor. Sunt mama Brianei. Știți, ea nu se poate deplasa” a spus femeia cu o voce tremurânda. “Ea are CES de la doctor” a adăugat femeia. “Nicio problemă. Ne descurcăm așa cum putem” am adăugat eu și am pornit spre ieșire. “Ai putut să scrii tot de pe tablă?” a adăugat mama fetei. “Dacă nu a scris tot îi las eu caietul” a spus un băiețel. Coborând în curte am vorbit cu o colegă profesoară despre ea “Aaah! Briana. Ea a fost mult mai rău decât este acum. S-a născut cu probleme și numai mama ei știe câte operații a avut Briana”. “Înseamnă că va trece clasa dacă scrie și eventual să lucrez diferențiat” am spus eu. “Ah! Nu. Așa învață, dar scrie și vorbește mai greu” mi-a spus doamna profesoara. În săptămâna următoare orele s-au desfășurat normal cu Briana scriind fiecare lecție așa cum putea ea și cu ajutorul colegilor. După câteva săptămâni am intrat în clasă ca de obicei și am întrebat clasa de elevi ceea ce au învățat pentru ora respectiva. O mână insistenta era pe sus. “Despre Colosseum” a adăugat vocea la nivel mai greu. Era vocea Brianei. Am fost cuprins de emoție. “Foarte bine, Briana” am reușit să spun. În următoarea oră de istorie deja Briana a acordat două răspunsuri bune progresand cu fiecare oră de curs. În momentul în care a dat test scriind în ritmul ei a luat zece. După alte trei săptămâni mândră din banca ei Briana prezenta proiectul ei despre “Colosseum”. În luna mai cu greu Briana a spus lecția “Formarea statelor europene” răspunzând foarte bine și întrebărilor recapitulative. În ultima oră după ce am încheiat mediile semestriale și anuale am lăudat activitatea elevilor conștiincioși. Am ținut neapărat ca să o laud și pe Briana și să o admir pentru efortul ei. A fost singura dată când aplauzele colegilor ei nu au contenit la indemnul meu și câteva lacrimi cădeau pe obrajii Brianei. Era prima dată când am văzut-o să plângă. De data aceasta era de bucurie. După ce s-a auzit soneria mama fetei a intrat în clasă și ajungând lângă Briana a întrebat-o “De ce ai plâns?”. Briana a șoptit “pentru că m-au aplaudat toți colegii pentru că am media zece anul acesta școlar la istorie “. Am simțit că mi-am atins menirea de a transmite Brianei cât de mult o admir ca elevă și ca om, pe ea și pe mama ei. M-am întors mulțumit și către colegii ei. Știau că Briana nu are o problemă ci este doar puțin diferită și că este colega lor. Colega ei i-a întins mâna ca să nu mai plângă. Atunci am simțit că este o speranță în lumea aceasta atât timp cât copiii o tratează pe Briana în acest fel. Pentru mine Briana și mama ei sunt o lecție de viață. Poate de aceea am preferat să-i dau elevei mele de clasa a V-a numele unei războinice celtice Briana și nu numele ei real, iar mama elevei mele poartă într-adevăr numele de MAMĂ.

Published by PaulOvidiuM

Cand n-am mai avut nimic de pierdut, am castigat totul. Cand am incetat sa mai fiu cine eram, m-am gasit pe mine insumi. Cand am cunoscut umilinta, chiar si atunci, mi-am continuat drumul si am inteles ca eram liber sa-mi aleg soarta. Paulo Coelho

2 thoughts on “O fată în scaun cu rotile demnă de toată admirația

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: