Eu cu mine


Sunt zile în care avem dorința de a ieși din cotidian. Vrem să evadam chiar preț de câteva minute din tot ceea ce ne înconjoară. Atunci parcă vrem să ne întâlnim cu cineva pentru a schimba anumite cuvinte. În așteptarea persoanei de fapt ne dăm seama că nu vrem neapărat ca persoana să vină. Ne dăm seama că vrem să ne întâlnim cu noi înșine. Nu noi cei care au un bagaj de griji sau stres profesional ci cu noi care suntem entuziaști, veseli și plini de viață. Noi, acele persoane care trăiesc din observarea detaliilor naturii și a ceea ce puțini oameni au răbdare să simtă. În toate aceste gânduri ne așteptăm pe noi plini de viață alergând pe malul Mureșului și bucurându-ne de fiecare pisică sau câine întâlniți în cale. Noi, care ne bucurăm de adierea vântului și de razele soarelui. Care stăm pe o bancă în așteptarea unui pescăruș și ascultăm ciripitul păsărilor și croncanitul din jur. Alergătorii care înfruntă soarele dogoritor și câte un biciclist care trece neobservat. Anumiți bătrâni care observa viul și mu-ul unor vaci din îndepărtare sau cărucioarele oamenilor colorați care cer câte o țigară în schimbul a un leu. Mirosul socului care se întâlnește cu murmurul apei care curge nederanjata până departe unde nici ochii noștri nu pot să vadă. Cărucioarele copiilor conduse de mame sau chiar glasurile copiilor care-și poartă ghiozdanele care numără zilele până la vacanța de vară. Noi, care dorind să vedem o inimă pe pod o găsim ștearsă și în așteptarea unei persoane de fapt ne-am așteptat pe noi. Persoana așa cum a spus nu a putut să vină, dar în schimb a venit propria noastră persoană. Obosită, transpirata și fumătoare, dar veșnic observând zonele frumoase din orașul Târgu Mureș și unul dintre acestea este tocmai pasarela de pe malul Mureșului. Un tren șuiera în cale luând și sufletul nostru departe pe un vârf de munte sau oriunde unde-și poate găsi liniștea. Ne-am ridicat de pe bancă, eu cu mine și am început să pășim ajungând din nou în lumea dezlănțuita și fără sens găsind din mai multe încercări câteva suflete cu pagini și copertă. Un autobuz ne atenționează că astăzi plimbarea și-a găsit sfârșitul și este cazul să ne întoarcem în închisoarea urbană numită bloc. Neînțeles de oameni, stresat profesional și întors în lumea cărților numărăm momentele până la următoarea evadare.

Published by PaulOvidiuM

Cand n-am mai avut nimic de pierdut, am castigat totul. Cand am incetat sa mai fiu cine eram, m-am gasit pe mine insumi. Cand am cunoscut umilinta, chiar si atunci, mi-am continuat drumul si am inteles ca eram liber sa-mi aleg soarta. Paulo Coelho

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: