O plimbare prin pădure


Pădurea nu ne aparține. Ne este nouă dată după simplele nevoi de a umbla prin ea. A ne lua gândurile și sentimentele și a cutreiera prin fiecare creangă sau mugur nu este altceva decât o încântare interioară. A pătrunde în liniștea cântecului păsărilor și a florilor este o artă umană. Sunt doar câțiva trubaduri naivi care înțeleg călătoria solitară a eului printre peisajele obișnuite celorlalți oameni. Tresărind în suflet și în minte când totul pare fără zgomot reprezintă o deprindere umană și lipsită de pericole. A fi singur în natură reprezintă capodopera ființei umane în stadiul ei cel mai autentic în fața divinității. Pădurea este ea însăși biserica sufletului care-și regăsește eternitatea aici printre crengi, muguri și flori. Urzicile apărute timpuriu dau impresia unui rău transformat într-o feerie demnă de o filosofie înălțătoare și chiar plină de har. Într-un final cuvintele rămân sărace și regretul pentru reîntoarcerea în mijlocul oamenilor este chiar hain și demn de dispreț. Cu un singur om am fost demn de a-mi exprima gândurile și senzații înălțătoare și acesta este un vechi prieten. Este ciudat cum o prietenie de 20 are întotdeauna ceva de oferit și noul este încă atât de prezent. Chiar dacă profesional nu avem ceva în comun prietenul meu se asemuieste sufletului meu în privința pădurii, florilor și a naturii în general.

Published by PaulOvidiuM

Cand n-am mai avut nimic de pierdut, am castigat totul. Cand am incetat sa mai fiu cine eram, m-am gasit pe mine insumi. Cand am cunoscut umilinta, chiar si atunci, mi-am continuat drumul si am inteles ca eram liber sa-mi aleg soarta. Paulo Coelho

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: