Un anticariat


A deschis anticariatul pe la ora 8,00 ca în fiecare dimineață. Avea același zâmbet pe buze ca la fiecare început al zilei. Lua fiecare carte ca cea mai mare comoară a sa, le ștergea de praf și le punea la loc. Pentru el fiecare carte era un suflet și avea grijă ca nici măcar una dintre ele să nu cadă pe podea. Ar fi fost cea mai mare durere ca una dintre ele să se prăbușească. Începuse să le cunoască pe nume și le știa sentimentele fiecăreia. Unele, datorită poveștilor erau mai triste, altele mai vesele și unele iubeau. Numai că iubeau cu patimă, cu dor și fiind mistuite în interior de împlinirea sau stingerea iubirii. Erau și cărți cu păduri fermecate, Feti Frumoși și zâne, zmei învinși în finaluri fericite și balauri care-și pierdeau capetele sau chiar gnomi și alte arătări fermecate.

Numai după ce ștergea fiecare carte de praf le mângâia părintește și lua una dintre ele și aștepta. Aștepta întotdeauna ora 11. Pentru el această oră era magică asemenea unei povești. Pe măsură ce ora 11 se apropia repeta în gând “Poate totuși astăzi vine cineva”. Vedea prin geam oameni trecând, unii mai repede, iar alții așa visători care uitau în vitrina. “Hai înăuntru” ar fi strigat el, dar ei începeau ca să se îndepărteze și i s-ar fi părut ridicol ca să strige după ei. “Mai este doar o oră și poate va veni astăzi cineva”. Punea ochelarii săi și citea în continuare amintindu-și în scurtele pauze de locurile frumoase natale din satul de pe Mureș. O vedea pe mama lui cernand făină ratelor, mergând către cotețul de porci și apoi mestecând în oala de pe ficeu. “Nu, Gheorghiță. Tu trebuie să citești cărți ca să ajungi om mare. Cartea întotdeauna a făcut omul să facă școală și să fie fruntaș în oraș. ” Numai atunci când venea tatăl său trebuia ca să pună șnurul în carte și să muncească. “Mai sunt cinci minute” spunea din nou. “Cred că mă pregătesc să plec mai devreme. O oră poate ca să fie suficient timp pentru un cititor ca să vină” zicea el punându-și geaca sa și ieși sfios asemenea unui om care nu vrea ca să fie văzut că părăsește un loc. Pășea încet și nu încuia niciodată anticariatul timp de o oră. Altfel era suficient de scrupulos la ora 17 care era ora închiderii. “Poate astăzi revin iar cărțile la modă în România” și pleca grăbit. Făcea acest lucru de șase ori pe săptămână și întotdeauna în intervalul 11 și 12. La anii lui trecuți de 70 era o plăcere primăvara să te plimbi și să vezi pe cineva care te saluta și cu care mai poți lega o vorbă. Soția lui murise de cinci ani și se obișnuise cu singurătatea. De altfel singurătatea și cărțile erau cei mai buni prieteni ai lui. Ajungea la piață pipăind legumele, întrebând prețurile lor și apoi se așeza pur și simplu pe o bancă de unde urmărea intrarea în anticariat. Avea acest obicei de 4 ani de zile și nimeni nu-l surprinse încă în afară de doi hoți care dorind bani au cotrobăit peste tot. Cum nu au găsit bani au aruncat bietele cărți peste tot în anticariat spre plânsul lui Gheorghe. Le-a adunat pe toate, le-a mângâiat durerea și suferințele și cu mare grijă le-a așezat înapoi. “Parcă totuși este cineva astăzi” spunea entuziasmat bărbatul. Se apropia tiptil de anticariat și două glasuri vesele și pline de admirație se auzeau dinăuntru. Se aștepta ca să iasă cineva, dar nu se întâmpla acest lucru. Făcându-se ora 12, Gheorghe se apropie de intrare și plin de bucurie intra. Numai că nu vedea pe nimeni și dezamăgirea începuse ca să-l cuprindă. “Bună ziua. Nenea cât costă aceste patru cărți?” Inima lui Gheorghe stătea în loc și poate dacă nu s-ar fi repetat întrebarea ar fi crezut că visează. Cu cel mai larg zâmbet s-a întors de unde credea că vine glasul și văzu doi copilași, cu ghiozdanele în spate și fiecare cu două cărți în mână. Gheorghe era atât de bucuros și a le-a răspuns “Sunt gratis. Pentru voi aceste cărți nu costă nimic. ” Copilașii se încruntara atunci și unul dintre ei a spus hotărât “Nu, nenea. Nouă mama ne-a spus că orice lucru care se află într-un magazin are preț. Cărțile în schimb au prețul cel mai mare pe care un om îl poate plăti. Deci cât costă?” Copilașul după ce și-a terminat vorbele zâmbi satisfăcut și în același timp curios. Oricât a stăruit Gheorghe copilașii o știau pe a lor și în schimbul a douăzeci de lei au acceptat cărțile. La plecare bărbatul l-a întrebat pe copilașul vorbăreț numele său. “Numele meu este Gheorghiță. Mama mi-a spus că numai cine citește ajunge om mare în oraș. Așa că vreau ca să mai vin pe aici căci cartea ne învață foarte multe lucruri frumoase” spuse copilașul și ieși din anticariat. Bărbatul începu atunci să varse câteva lacrimi și spuse ca pentru el “Cartea este din nou la modă în România” și citi în continuare satisfăcut că moștenirea sa va fi dusă mai departe. Copilașul a revenit în fiecare săptămână și Gheorghe știa că menirea anticariatului său era îndeplinită. Sfârșit!

Published by PaulOvidiuM

Cand n-am mai avut nimic de pierdut, am castigat totul. Cand am incetat sa mai fiu cine eram, m-am gasit pe mine insumi. Cand am cunoscut umilinta, chiar si atunci, mi-am continuat drumul si am inteles ca eram liber sa-mi aleg soarta. Paulo Coelho

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: