O zi din viața cu rotile


Deschisese ochii. Se făcuse ziuă. Astăzi era o zi mai plină de lumină. După zile întregi în care a plouat astăzi parcă se simțeau razele optimiste ale soarelui. Părea că nimeni nu s-a trezit în casă lăsând o atmosferă de liniște profundă. A găsit telecomanda care întotdeauna se găsea lângă pernă. După un deosebit efort în care mâna sa a tot răscolit perna fără a fi însoțită de ochi a găsit-o. A luat-o și a deschis televizorul. După o trecere în revistă a posturilor de televiziune a ajuns la pasiunea sa de dimineață. În fiecare dimineață când se trezea urmărea horoscopul. Aștepta liniștit până când zodia Rac era anunțată. “Astăzi este o zi cu deplasări multe. La locul de muncă veți avea relații bune cu colegii de muncă “. Liniștea a fost deranjată de o voce “Alf, te-ai trezit?”. “Da, mamă. ” răspunse. În cameră își făcu apariția o femeie trecută ușor de vârsta de 60 de ani, cu părul deschis la culoare și cu ochi verzi. “Vin imediat ca să-ți aduc de mâncare.” se auzi. După câteva minute apăru femeia cu o farfurie în care erau două fierte tari așa cum erau pe gustul lui Alf, o roșie tăiată felii și o bucată de cașcaval. “Trebuie să ieșim astăzi ca să mai cumpărăm roșii” spuse femeia. Ea începu cu o linguriță să facă loc primei bucăți de ou în gura lui Alf, apoi urmase traseul o bucățică de cașcaval ajungând la destinație și o roșie. “Sunt destul de fierte ouăle?” întreba femeia. “Da, mamă “. Lingurița își făcu traseul pentru ultima bucățică de ou, cașcaval și roșie. “Mamă!” spuse Alf după ce femeia îl șterse pe gură cu un prosop de bucătărie. “Da. Spune, te rog. ” “Pot să-ți cer te rog frumos ca astăzi să ieșim afară?” “Da Alf. Nu ai mai ieșit de acasă de două săptămâni. Cum de te-ai decis astăzi?” spuse femeia. “Păi..este soare afară și din geam nu este chiar același lucru. ” spuse bărbatul. Avusese obiceiul ca în ultimele două săptămâni în fiecare dimineață și seară să deschidă fereastra și să se uite la oamenii care treceau și să asculte păsările. Chiar își făcuse un prieten porumbel care venea în fiecare dimineață pentru a ciuguli niște miezuri.

În dimineața aceasta Albut nu venise. Poate că găsise alt loc mai bun de ciugulit. “Îl voi chema pe domnul Bon ca să ne ajute ” spuse femeia. După câteva minute apăru un bărbat în jurul vârstei de 50 de ani, ușor cărunt și mai gras puțin. “Ieșiți astăzi afară?” întreba bărbatul. “Da. Astăzi vreau să-l găsesc pe Albut. Nu a venit în dimineața aceasta și mă tem că a pățit ceva rău ” spuse Alf.

În timp ce Bon servea o cafea femeia îl îmbracă pe Alf. Prima dată îi puse o bluză neagră, mai departe îi trase pantalonii în timp ce Alf stătea întins pe pat. Toate acestea se întâmplau de șapte ani când Alf împreună cu prietenii săi se dusesera la o petrecere. Dimineața, pe drumul de întoarcere și fiind însuflețit de alcoolul consumat unul dintre prietenii săi a accelerat pe drumul umed și într-o curbă nemaiputând controla bolidul a intrat într-un copac. Șoferul a murit pe loc, iar ceilalți doi prieteni și-au revenit după câteva zile de spitalizare. Nu l-au mai căutat niciodată pe Alf cu toate că nu stăteau decât la câteva blocuri distanță. După o lună de spitalizare, Alf a aflat tragicul verdict: nu vei mai putea merge niciodată. Avea atunci 25 de ani și dorea chiar să fie arhitect. Absolvise facultatea de profil în urmă cu doi ani și era angajat la o firmă din oraș cu un salariu destul de bun. În momentul în care șeful său a aflat de tragica veste l-a concediat dându-i anumite daune financiare. Alf s-a supărat atât de tare încât nu a mai dorit să-și părăsească patul câteva luni. Într-o zi totuși a cedat insistentelor mamei sale de a folosi un cărucior cu rotile și a ieșit afară. Apoi aproximativ la două săptămâni repeta acest obicei.

După ce a fost îmbrăcat de mama sa, Alf a trecut în brațele lui Bon și însoțit de mama lui care ducea scaunul cu rotile coborau cele două etaje. Ajunși în fața blocului Alf, fiind în căruciorul cu rotile, era împins de mama sa. Până la magazinul cel mai apropiat erau doar câteva sute de metri. Toți trecătorii întorceau capul după el dându-i lui Alf sentimente contradictorii. În momentul când a ieșit pentru prima dată credea că toți oamenii se uitau la el din milă. Chiar prima dată Alf s-a și întors acasă fiind nervos pentru o perioadă mai lungă. După o perioadă de timp a început ca să se obișnuiască cu privirile fugare ale oamenilor crezând că sunt doar curioși. Astăzi se credea special și câteodată cu zâmbetul pe buze chiar saluta persoanele care se uitau mai insistent la el. Ajungând la magazin și după ce mama lui a intrat Alf a rămas afară. Câteodată era entuziasmat de produsele aflate pe raft, dar astăzi se simțea mai bine afară. Inspira și expira aerul de iarnă și închidea de multe ori ochii pentru a simți razele soarelui mai bine. A fost trezit din visarea sa de mama lui. “Mamă, astăzi vreau ca să mă duc în parc singur. ” o anunță pe femeie. “Dar nu poți, Alf. Am foarte multă treabă acasă și categoric nu te pot lăsa singur ” spuse femeia. Alf bombani ceva ca pentru el uitându-se spre drumul care ducea spre parc. Femeia impinsese parcul câțiva metri până când s-a întâlnit cu o persoană cunoscută. Profitând de neatenția femeii, cu toată forța de care dispunea Alf smuci căruciorul și rotind cu mâinile roțile scaunului cu rotile pornind într-o goană nebună fără a se mai uita înapoi. Atingea cu atâta rapiditate încât de câteva ori era ca să doboare câțiva trecatori. Unii dintre ei chiar strigasera câteva cuvinte triviale către el, însă Alf nu le băga în seamă. În câteva minute a ajuns în parc. Văzând acolo câțiva copii cu role sau cu biciclete începuse să se întreacă cu ei. La început copiii s-au speriat, însă pe măsură ce au văzut dibăcia și rapiditatea lui Alf au început să râdă. Bărbatul râdea și el și se felicitau reciproc de fiecare dată când cineva câștiga. De cele mai multe ori Alf a pierdut, însă acest lucru nu-l oprea ca să râdă și să vrea mai mult și mai mult ca să se întreacă. După un timp copiii l-au anunțat pe Alf că trebuie să plece la casele lor, dar i-au cerut ca să se întoarcă și în ziua următoare la aceeași oră. Acceptând bucuros că și-a găsit noi prieteni, Alf mai făcuse câteva ture rapide când a observat câțiva porumbei care primeau pâine de la anumiți oameni mai în vârstă. Regreta amarnic că nu adusese cu el cel puțin un colț de pâine. Gândurile lui au fost întrerupte de strigătele mamei sale. “Alf, inconștientule nu-ți dai seama prin ce sentimente de îngrijorare m-ai făcut să trec? Te-am căutat peste tot ” striga femeia. “Mamă, îmi pare rău. Doar m-am jucat puțin prin parc. ” răspunse Alf. “Puțin? Au trecut câteva trei ore de când te caut disperată peste tot. Hai acasă!” spuse femeia. “Îmi pare rău, mamă. Doar am vrut ca să simt puțin că nu sunt într-un scaun cu rotile” spuse Alf întristat. Femeia izbucnind în plâns l-a îmbrățișat zicând “Știu că este greu, dar așa este viața “. “Nu știi mamă de câte ori mă uit pe geam și vreau ca să alerg. Să iau o minge și să mă joc cu alți bărbați. Să urc muntele sau…pur și simplu să mă plimb. Astăzi am simțit pentru prima dată de când s-a întâmplat accidentul că pot să fac și eu lucrurile fără ca cineva să mă ajute. Copiii m-au văzut ca un om normal fără ca să se uite ciudat la mine. Pentru câteva ore m-am simțit atât de liber..” spuse printre lacrimi Alf. “De ce nu pot și eu să am o viață normală ca toți ceilalți oameni? De ce picioarele acestea nu mai vor să mă asculte? De ce mamă?” spuse din nou Alf. Femeia nu știa ce să răspundă și începuseră amândoi să plângă rămânând îmbrățișați.

Au pornit spre casă în cea mai cruntă tăcere. Ajungând acasă și luând o gustare fiind ajutat de mama lui, Alf a început să zâmbească amintindu-și goana nebună din ziua de astăzi. Chiar râse singur de câteva ori de goana sa nebună. Auzea deja și pe Albut cum gangurea la geam. Toate aceste senzații au fost întrerupte de mama sa. “Ești bine, Alf? L-am hrănit și pe Albut” “Da, mamă. A fost atât de frumos astăzi..” spuse zâmbind Alf. “Vom merge în fiecare zi în parc, Alf. Te voi lăsa acolo singur. Deja cunoști drumul spre casă ” răspunse femeia. “Vreau ca să-mi reiau viața, mamă. Undeva trebuie să fie un loc de muncă și pentru oamenii ca mine ” spuse Alf. “Vom căuta și un loc de muncă, Alf. Numai că să nu te mai consideri niciodată un om mai prejos decât ceilalți. Ești un om special care chiar dacă are un handicap are cel mai bun și frumos suflet ” răspunse femeia îmbrățișându-l. Alf adormi cu zâmbetul pe buze așteptând optimist următoarea zi.

În sfârșit după șapte ani de când s-a întâmplat accidentul și-a dat seama că este viu și în interior. Știa că viitorul arăta mai frumos decât arăta de dimineață…Sfârșit!

Published by PaulOvidiuM

Cand n-am mai avut nimic de pierdut, am castigat totul. Cand am incetat sa mai fiu cine eram, m-am gasit pe mine insumi. Cand am cunoscut umilinta, chiar si atunci, mi-am continuat drumul si am inteles ca eram liber sa-mi aleg soarta. Paulo Coelho

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: