Trandafirul plângăcios


Când numai vântul bătea în geam și mai zburau și frunzulite, trăia un trandafir pleostit neatarnat de vise. Pe ale sale petale vechi ducea câteva lacrimi. Plângea în recele târziu al toamnei după ale lui petale. Se vestejeau, trăindu și ultimele clipe și deveneau din roșu pur în sangeriu tot chicotind. Nu se plângea și tot spera că timpul tot mai rabdă. Ce nu știa el însă crud că viforul nu așteaptă. Nu știe lacrimi și suspin nici măcar față de un trandafir. Pe când plângea el tot mai des un picur, doi se coborara și tot uitându-se el încet, ușor graira “Nu știi tu biată floare că din samanta ta târzie va crește la primăvară iara ? Un biet timid și blând boboc ce iarăși se va imbujora. Va râde, va cânta și va dansa pe muzica vântului și glasul soarelui etern? “. De unde era să știe un biet trandafir fragil și efemer, un plangacios și un zurliu, ce încă își plange petalele lucind. Culoarea lui se vestejea tot mai mult și tot mai des până într-o când a rămas un firav fir ce într-o zi fusese un piedestal pentru un trandafir. Ei, dar și acesta dispăruse ușor în netrebnica valtoare a gerului și a unei ghetii ce cuprindea pământul. O biată sămânță a mai rămas din toate gemetele sale ce se naște pe acolo undeva la primăvară. Când soarele va încălzi din nou pământul și ghioceii se trezira într-un coltisor demult uitat și nebăgat în seamă, va mai renaște un bobocel, drăguț, timid și efemer întocmai ca un trandafir pierit în această toamnă. Întocmai ca un om sleit de boli, necaz când va renaște în bucurii așteptând a lui primăvară. Și iarăși va să vină într-un târziu și vindecarea de la boală, dar tamaduirea de la rău să mai sperăm este aievea. Pentru că uman ar fi și este să ne mascam cu răutăți și să arătăm numai cu bine. Poate dacă răul ar fi mascat ar dispărea ușor din sufletele noastre așa cum viforul a doborât un trandafir, dar a lăsat în locul lui în schimb un bobocel drăguț, timid și efemer așa cum sunt și clipele prezente. Și totuși zambetele sunt scumpe și incruntarile sunt gratis în țara unor mascați nepăsători de trandafiri sau bobocei…

Published by PaulOvidiuM

Cand n-am mai avut nimic de pierdut, am castigat totul. Cand am incetat sa mai fiu cine eram, m-am gasit pe mine insumi. Cand am cunoscut umilinta, chiar si atunci, mi-am continuat drumul si am inteles ca eram liber sa-mi aleg soarta. Paulo Coelho

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: